TEATRU. Manual de lichelism

Metoda – Teatrul Nottara, Bucureşti

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„În anii ’90, psihologii au început să studieze asemănările dintre corporatiști și sociopați.“ Nu mai țin minte unde am citit asta, dar tot cam pe atunci au început și artiștii să investigheze viața ascunsă a sociopatiei corporatiste.

Metoda (Metoda Grönholm) e o piesă de teatru (ca structură, clasică: unitate de timp, loc, acțiune) și un film (în această ordine) – nici prima, nici ultima abordare scenico-cinematografică a realității contemporane din spatele ușilor închise ale multinaționalelor. Textul catalanului Jordi Galcerán Ferrer are, însă, nota specială de a fi bine scris dramaturgic, spumos și… exotic. Asta, fiindcă metoda de evaluare psihologică a viitorului director comercial dintr-o corporație e una cu totul atipică, iar răsturnarea finală de situație e cu totul neașteptată.

Montarea lui Theodor-Cristian Popescu e, înplus, o demonstrație despre cum poți să faci un spectacol în același timp accesibil, cu mult umor și fără rabat de la standarde de calitate artistică precum jocul actoricesc sau manevrarea comicului.

Metoda psihologică pusă în practică la acest interviu e una destinată, mai degrabă, formării de spioni și soldați urmînd a fi trimiși în misiuni foarte riscante, iar elementul ei central ar putea fi definit ca un joc de roluri ce presupune, în subsidiar, abandonul moralei personale și al sistemului de valori sociale acceptate în lumea occidentală. Din pereții care închid, claustrofobic, sala de ședințe unde are loc evaluarea ies niște sertare ce conțin bilețele cu sarcini de îndeplinit. Mai precis, roluri de jucat – situații personale de dezvoltat și narativizat – pentru a obține asupra celorlalți un anume efect psihologic, ducînd la anumite decizii față de game player. Cum reacționezi cînd un bărbat în plină desfășurare a propriei masculinități declară că urmează un tratament de schimbare de sex (și cum îți asumi, ca jucător, o asemenea situație)? Cum evaluezi reacția unei femei care tocmai a aflat că i-a murit mama și, în același timp, se gîndește serios dacă să renunțe sau nu la postul rîvnit pentru a fi alături de soră și mama decedată? Și, într-un final, cine sînt oamenii ăștia, care sînt istoriile și, mai ales, valorile lor adevărate?

Să zicem că e o modificare radicală de paradigmă – toată această poveste de-a who’s who are o lungă tradiție, doar că altădată (în toată seria de filme gen Charade) era vorba despre nume și genealogii diferite atașate unei aceleiași personalități; acum numele e același, dar materia umană din spatele lui pare o pastă fără formă, nu doar capabilă, dar și dispusă să ia contururile matricei propuse de Big Brother-ul corporatist.

Deznodămîntul e, în esență, optimist: nu numai că există o limită a acceptării condiției de lichea, dar nici măcar în inima de gheață a corporatismului, lichelele nu stîrnesc admirație și simpatie.

Multe lucruri sună cunoscut în Metoda – printre multele posibile trimiteri, la loc de cinste ar fi Glengarry Glen Ross a lui David Mamet (de asemenea, piesă și film), în care „jocul“ e lansat de anunțul (menit să le crească eficiența în vînzări) că doar doi dintre cei patru agenți imobiliari vor rămîne în firmă la capătul celor două zile. Diferența specifică e dată, însă, de acutizarea situației – manipularea nu mai e pusă în acțiune în relație cu un referent extern (clientul, lumea extracorporatistă), ci își e autosuficientă, universul corporatist există prin și pentru el însuși, în paralel cu existența concretă.

Avantajul, să-i zicem așa, al acestei montări e că aduce în scenă patru actori provocați într-o manieră care, la Nottara, nu li se oferă foarte des. Minimalismul forțează acest role playing în terenul exclusiv al interpretării actoricești – Theodor-Cristian Popescu e unul dintre puținii regizori români care investește, în spectacolele lui, în actori și în textul dramatic. Alexandru Jitea dovedește, încă o dată, că ar merita roluri mai multe și cu mai multă greutate – are o personalitate puternică și versatilă, e, deja, un actor în plină maturitate artistică. Metoda e un spectacol de văzut – și de gîndit la realitățile globalizării noastre dragi.

Teatrul Nottara, Bucureşti

Metoda (Metoda Grönholm) de Jordi Galcerán Ferrer

Traducere de Luminiţa Voina-Răuţ

Regia: Theodor-Cristian Popescu

Scenografia: Ştefan Caragiu

Cu: Adrian Văncică, Alexandru Jitea, Gabriel Răuţă, Cerasela Iosifescu