Despre compoziţiile lui Paganini se spune că nu pot fi
interpretate aşa cum au fost scrise de nici un violonist, oricît de talentat ar
fi el. Există şi o explicaţie medicală ce justifică rescrierea partiturilor
sale pentru uzul muzicienilor obişnuiţi.
Marele Inchizitor, poemul lui Dostoievski din romanul Fraţii
Karamazov, pare să intre sub incidenţa aceleiaşi limite pentru regizorul Radu
Penciulescu şi, implicit, şi pentru actorul Victor Rebengiuc. De data asta, nu mai e vorba despre cauze
medicale cărora li s-ar datora imposibilitatea de tratare scenică a operei la
adevărata ei anvergură, ci despre o operaţiune voită de recalibrare. În mod
programatic, totul este supus unei reducţii, benigne în aparenţă, care schimbă
însă planuri şi raporturi.
Să luăm lucrurile pe rînd.
În textul lui Dostoievski, Marele Inchizitor îl întîlneşte
pe Isus în celula în care pusese să fie închis pentru că „tulbură“. În
spectacol, acţiunea se petrece acasă la înaltul prelat. Îl vedem, e drept,
venind de afară, schimbîndu-şi hainele de oraş, scoţîndu-şi sutana şi
înlocuind-o cu un halat de casă. Operaţiunile cu pricina, în care este asistat
de un copil de altar care îl slujeşte la domiciliu, normale, în fond, profund
banale, sînt executate ca arate, după cel mai firesc ritual casnic. Tot astfel
vor fi şi gesturile din final, cînd peste trupul adormit, băiatul aşază
grijuliu o pătură şi un sărut respectuos. Dar, dacă aceste forme de ritual
profan sînt atent tratate, în schimb, elementele care ar putea avea legătură
direct sau tangenţial cu cel religios sînt sistematic eludate.
În primul rînd, dispare sutana şi odată cu ea e anihilată
funcţia bărbatului în stat şi în conştiinţele auditoriului, respectiv aceea de
reprezentant al lui Dumnezeu pe pămînt. Apoi, pe întreaga desfăşurare a
spectacolului, nu vedem niciodată cine este interlocutorul său mut. În fapt,
acesta nici nu există în spectacol, situaţie în care dialogul cu Isus se
transformă într-un monolog. Or, a sta faţă în faţă cu Fiul Domnului şi a face rechizitoriul
în cauză nu e chiar tot una cu a te gîndi la asta acasă, în halat, la o cană de
ceai, înainte să adormi. Sau, dacă acceptăm transferul sugerat, cu a te adresa
băiatului de altar aflat permanent în camera de alături. Desigur, se poate
spune că, prin inocenţa vîrstei şi curăţenia sufletească, el poate fi un chip
al Mîntuitorului. Deşi în prologul spectacolului este păstrată fraza în care se
precizează că Isus s-a arătat aşa cum îl ştim, uneori, Marele Inchizitor pare
să-i adreseze, totuşi, copilului întrebările şi reproşurile destinate lui Isus.
Diferenţa de calibru este însă remarcabilă.
Miezul confruntării dintre cei doi îl reprezintă poziţiile
diferite referitoare la liberul arbitru, la puterea de a discerne. Faptul că
întîlnirea nu mai are loc în celula închisorii, ci în spaţiul privat al Marelui
Inchizitor anulează contrapunctul.
În primul rînd, nu mai funcţionează disjuncţia dintre
libertatea spiritului, calea lui Isus şi întemniţarea trupului, formula
preapămînteană de a stăpîni şi controla omenirea.
Apoi, naşte necesitatea de a figura ambientul personal al
protagonistului. Asemenea concepţiei regizorale, epoca precizată în text este
doar un punct de plecare pentru scenograful Dragoş Buhagiar. De la salonul cu
elemente stilistice caracteristice sfîrşitului de secol XV realizat în mod
realist, decorul evoluează spre un spaţiu atemporal, un cadru pregătit să
primească însemnele oricărui timp istoric, dar şi purtînd amprenta sîngeroasă a
oricărui moment din istoria omenirii.
Nu în ultimul rînd, este motivul pentru care nu aflăm nimic
despre ceea ce înseamnă aparenţa socială a Marelui Inchizitor. Doar prin
asociere cu promptitudinea şi exactitatea cu care este servit de băiat, rezultă
cît de mare şi de cumplită îi este autoritatea.
Alături de miracol şi de taină, autoritatea este, după cum
se explică în text, instrument de supunere a oamenilor, de aceea, alegerea de a
nu o reprezenta scenic subliniază faptul că altceva, şi nu contrastul între
pîrghiile pămîntene ale puterii şi libertatea de a alege, îl preocupă pe regizorul Radu Penciulescu.
Schimbînd accentul şi anulînd dialogul, montarea sa vorbeşte mai degrabă despre
frămîntări interioare legate de credinţă şi putere, de dominaţie şi supunere.
De aceea, maestrul Victor Rebengiuc construieşte un personaj care nu este mai
mult decît un om obişnuit, cu tabieturi mărunte şi gesturi ce ţin, în primul
rînd, de vîrstă şi nu de demnitatea în stat pe care o deţine. Dar şi de stările
provocate de gîndurile sale, de raţionamentele fără fisură pe care le dezvoltă.
Nu din prezenţa tăcută a celuilalt, ci din concentrarea asupra argumentaţiei pe
care o construieşte cu glas tare vin variaţiile de energie, acumulările
iritate, abandonurile epuizate, revenirile cu forţe reînnoite.
Toate acestea contribuie la a diminua statura şi anvergura
individului care are îndrăzneala, dublată de judecata impecabilă, de a-l
înfrunta pe Isus. Iar dacă încercăm să integrăm în viziunea regizorală şi
prompterul instalat în spatele spectatorilor, avansînd teoria îngerului negru
drept entitatea din afara sferei umanului care îi dictează omului cuvintele, el
devine doar o unealtă. Mai mult încă, în absenţa interlocutorului, discursul
pierde mult din forţa de adevărat rechizitoriu la adresa bisericii creştine, a
slujitorilor ei.
Lectura scenică a lui Radu Penciulescu, în interpretarea lui
Victor Rebengiuc, transformă discursul Marelui Inchizitor într-o meditaţie
asupra condiţiei umane. El nu mai ajunge la dimensiunea înalt filozofică a
înfruntării dintre binele divin şi răul absolut, dintre iubirea fără margini şi
iertarea necondiţionată, pe de o parte, şi împlinirea supremă a răului, de
cealaltă parte.
Teatrul Naţional Bucureşti
Legenda Marelui Inchizitor
după Feodor Dostoievski
Traducere de Ileana Littera
Regia: Radu Penciulescu
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Cu: Victor Rebengiuc, Nikita Dembinski/ Laurenţiu Lungu
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters