The Bard of Avon şi regenerarea urbană
La jumătatea secolului trecut, o mică
localitate din Ontario-Canada aflată în declin economic, a
cărei şansă a fost să poarte, datorită emigranţilor britanici,
numele de Stratford, a devenit exemplu despre cum un festival
Shakespeare poate fi motor al regenerării urbane. Un jurnalist
născut acolo a avut ideea ca, din aprilie pînă în
noiembrie, în Stratfordul canadian să se desfăşoare un
eveniment teatral care să atragă public şi investiţii,
întreprinderea devenind un model de turism cultural de succes.
Am aflat despre asta la Craiova, în cadrul Festivalului
Shakespeare 2008, unde Don Rubin a prezentat „cazul“ la sesiunea
de shakespeaorologie, dar găsiţi totul unde altundeva dacă nu dînd
un search pe Google. Brandul Shakespeare e exploatat în
întreaga lume (la Stratford upon Avon există chiar un trust
Casa lui Shakespeare, iar The Globe a fost clonat pe diverse
meridiane) prin manifestări de genul celei transoceanice, nu numai
în lumea anglofonă, ci practic peste tot, şi în formule
care mai de care mai pitoreşti; inclusiv în aer liber, pe rîul
Hudson; ori pe străzi, în Brazilia; în curtea interioară
a castelului Helsingor-Elsinor din Danemarca; de la variante
tradiţionale la S4K, adică Shakespeare for Kids sau The Young
Shakespeare Players, cu performeri de vîrste între 7 şi
18 ani! Sînt doar cîteva eşantioane care atestă că
Shakespeare e unul dintre cele mai ofertante „produse“ pentru
marketingul cultural şi economia creativă.
Nu cred că Emil Boroghină, fondatorul
Festivalului Shakespeare din România, cînd, în
1994, lansa manifestarea la Craiova, a făcut-o cu un asemenea plan;
probabil că nu, dar mi-a trecut prin cap că, şi pentru reşedinţa
de judeţ a Doljului, festivalul acesta ar putea deveni o soluţie de
regenerare urbană demnă de luat în seamă. Asta, cu condiţia
ca manifestarea, sprijinită de autorităţile locale cu entuziasm,
mult, şi mijloace băneşti, după puteri, să nu ia definitiv calea
Bucureştiului, unde, de două ediţii încoace, s-a creat o
extensie şi unde s-a şi exprimat dorinţa ca festivalul să fie
adoptat şi stipendiat în aşa fel încît programul
său să fie de top. De top a fost şi acum, la cea de-a VI-a ediţie,
cînd „omul-instituţie“, cum i-aş zice eu lui Boroghină,
a reuşit să aducă în România creatori, spectacole şi
companii despre care cei mai mulţi citiseră doar prin cărţi,
văzuseră pe la televizor ori în înregistrări piratate:
Robert Wilson, Eimuntas Nekrosius, Peter Brook, Lev Dodin, Declan
Donnellan, Royal Shakespeare Company, Bouffes du Nord, Cheek by Jowl,
Malîi Teatr, Compania Meno Fortas etc.
Cum se petrec lucrurile pe la marile
festivaluri, programul a avut de toate pentru toţi: spectacole,
proiecţii de filme, colocvii, ateliere de actorie, regie,
teatrologie, lansări de carte, de DVD-uri, premii, trofee.
Există mai mulţi Shakespeare
Fiecare epocă, trupă, regizor, actor
are un Shakespeare al său. În sensul că fiecare îl
vede, abordează, înţelege şi tratează scenic altfel. Jocul
creativ cu oglinzile autorului clasic pare să ofere o infinitate de
reflecţii ale textelor sale. Elasticitatea operei shakespeariene e
surprinzătoare; dincolo de localizări spaţio-temporale concrete,
opusul e încăpător pentru atîtea viziuni, versiuni,
variante. De aceea continuă să atragă şi să fascineze. Un
catalog al raportărilor posibile la textul shakespearian, aşa cum
s-a văzut în 2008 la Craiova-Bucureşti, ar include variaţiuni
de tipul: folosirea piesei ca pretext (Eimuntas Nekrosius);
rearanjarea acţiunii dramatice în scenarii proprii (idem);
remodelarea eroilor (idem); comprimarea numărului de personaje
(Robert Wilson); mutarea acţiunii în spaţii ori timpuri
diferite (Peter Sellars); simplitatea abordării (Peter Brook);
distribuţiile multiculturale (idem, Peter Sellars, la acesta din
urmă adăugîndu-se şi suportul multimedia);
contemporaneizarea (Declan Donellan, Silviu Purcărete). Gama
posibilităţilor nu e nici pe departe epuizată.
Privind în oglinda „România
Shakespeare VI“, descoperim mostre lituaniene demne de atenţie.
Teatrul lituanian al ultimei jumătăţi de secol e rezultatul
metisajului cultural dintre metoda stanislavskiană, deprinsă
obligatoriu în academiile de arte sovietice, şi spiritul
pro-occidental, cu reminiscenţe teutone, filogermane şi nordice
(fără să cad în capcana psihologiei etnice) din micile
republici baltice. După ’90, un val de regizori lituanieni
(Eimuntas Nekrosius, Rimas Tuminas, Oskaras Korsunovas, dintre cei
mai populari în străinătate, dar şi Gintaras Narvas, Jonas
Vaitkus) a impresionat teatrul continental, devitalizat de prea
evidenta căutare a succesului de box-office, de scăderea apetitului
pentru formulele de tip laborator. Nekrosius şi-a prezentat acum
Trilogia Shakespeare. El şi-a etalat cu fermitate calitatea de
regizor-autor şi, respectînd textul, dar folosindu-l doar ca
punct de pornire pentru propria arhitectură spectaculară, a asediat
privitorul cu metafore, semne şi imagini scenice. Vreme de 3 ore şi
50 de minute – Macbeth, 3 ore şi 30 de minute – Hamlet şi 4
ore şi 10 minute – Othello. În seri diferite, cu trupa de la
Meno Fortas, cu o vedetă rock (Andrius Mamontovas) în rolul
lui Hamlet, cu actriţa Dalia Zykuviene-Storyk în Lady Macbeth
şi Gertrude, cu balerina Egle Spokaite în Desdemona şi cu o
aceeaşi, inconfundabilă, amprentă stilistică. Raportarea lui
Nekrosius la piesele „bătrînului Will“ e o operaţiune de
traducere a literaturităţii în limbajul scenicităţii, al
teatralităţii, în care cuvîntul e secondat îndeaproape
de simboluri, de propuneri criptate estetic, dezvăluind sensuri
ascunse, fără să altereze opera de pornire.
Tragicul e
reconsiderat substanţial: nu mai asistăm la cruzimi
înspăimîntătoare, totul e o suferinţă interiorizată,
transmisă publicului cu atît mai intens, cu cît e
amplificată de lipsa de excese, de refuzul exhibării cabotine.
Durerea nu se ţipă, nu e aruncată demonstrativ în faţa
publicului, e trăită, e adîncă şi autentică. Imaginea
scenică e construită nu pe o vizualitate ostentativă, ci contează
pe eficienţa sugestiei realizate din forme, culori, lumini menţinute
în aceeaşi justă măsură. Spaţiul sonor cîştigă în
pondere, e cvasiprezent, potenţează stările personajelor; elemente
materiale (pămînt, apă, gheaţă, foc, metal, lemn), un timp
şi un spaţiu abstrase oricărei localizări precise şi, de aceea,
convingătoare se ataşează unui ritm nu lent, ci aşezat, care nici
nu precipită lucrurile, nici nu le diluează, ci le rînduieşte.
Poetica lui Nekrosius e calibrată de capacitatea regizorului de a
expanda creator o operă de mult clasicizată. În toate cele 11
ore şi jumătate ale Trilogiei rămîi captiv în
propunerea lui. E o propunere polifonică, în care privitorul
are dreptul, de fapt, nu – e obligat să realizeze propria
descifrare.
Şi noi?
Cum a apărut teatrul autohton în
oglinda „România Shakespeare VI“, care ne-a etalat un
context autentic internaţional, cu combatanţi de categoria grea în
bătăliile estetice ale ultimelor decenii? Cam sărac. Nu în
sensul grotowskian al termenului, ci ca aport creator. Măsură
pentru măsură al lui Silviu Purcărete, o coproducţie Fundaţia
Shakespeare – Teatrul Naţional Craiova, a fost interesant, dar
departe de antologic, impresionant mai ales ca geometrie
scenografică, dar repetitiv ca soluţii şi inegal sub raportul
puterilor actoriceşti. Teatrul românesc s-a dovedit, în
continuare, în faza împrumuturilor, a preluărilor de
tendinţe şi încă destul de departe de poziţia lansatorilor
de direcţii artistice. Asta ar putea deveni, ar trebui să devină o
ţintă a festivalului: stimularea creativităţii autohtone şi
propulsarea artiştilor noştri în atenţia europeană, ca
jucători pe terenul diversităţii estetice. Poate peste doi ani, la
„România Shakespeare VII“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters