OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Fara Frontiere, Bucuresti
Autobahn de Neil LaBute
Traducere de Mihaela Sirbu si Anca Barbulescu ; Regia: Mihaela Sirbu
Cu: Amalia Ciolan, Mihaela Sirbu, Raluca Tudorache, Bogdan Albulescu, Radu Banzaru, Marius Galea, Radu Iacoban, Andrei Mateiu

Un spectacol in automobil, pentru doi actori si trei spectatori. Asa suna prezentarea – pentru presa si public – a celei mai recente productii made in Teatrul Fara Frontiere (TFF). Autobahn e un soi de colaj de sapte texte, in doua personaje (dintre care unul se prea poate sa taca), al caror spatiu de actiune e interiorul unei masini, de regula rulind pe autostrada (autobahn).
Radu Apostol a pus in scena, acum citeva luni, cinci dintre aceste scurte piese, intr-un spectacol produs de Teatrul National din Timisoara; „versiunea“ textuala a Teatrului Fara Frontiere (in regia Mihaelei Sirbu) e un mixtum in care se regasesc doua dintre dialogurile alese de Apostol, plus cele doua „ramase pe dinafara“ la Timisoara.

- Ochiul voyeurist
O masina de teren Mercedes. Mihaela Sirbu si Marius Galea: sot si sotie, la intoarcerea ei de la o conferinta; ceva in privirea ei nu e tocmai ok, dar chiar a fost ea violata? Au fost doi barbati sau mai multi? De ce n-a chemat politia? In loc de asta, si-a comandat o cafea si, probabil, o briosa. O Dacie careia nu-i merge bine un far. Radu Iacoban si Andrei Mateiu, doi modesti baieti de cartier in fata unui magazin de compu-tere de pe Bd. Titulescu: dreptul de proprietate e sfint, daca iubita te-a parasit si, plecind, a luat si bunul tau, trebuie sa te duci sa ti-l recuperezi. Intimple-se ce s-o-ntimpla, o consola de jocuri e, totusi, o consola de jocuri. A ta.
Un Crysler-broscuta. Raluca Tudorache si Bogdan Albulescu: el preparator universitar, ea lucratoare la fast-food, intr-un loc izolat de unde se vad luminile orasului (si Soseaua Kiseleff), unde baietii isi duc de obicei fetele ca sa le paraseasca. Dar pe o astfel de fata poate fi de-a dreptul periculos s-o lasi balta; unii au facut-o, si bine nu le-a fost.

Alt Mercedes de oameni avuti. Amalia Ciolan si Radu Banzaru: un cuplu cu state vechi care se intoarce acasa (intr-un cartier select unde vecinii se supravegheaza atent) de la o petrecere; ea conduce si tace, el vorbeste si isi cere scuze. Oare? Ordinea celor patru scene poate fi aceasta sau poate fi alta, depinde in ce masina te urci mai intii. Spectacolul TFF se petrece in automobile reale, cu cei trei spectatori ai fiecarei reprezentatii transformati in pasageri reali, calatorind pe un traseu urban real, de pe Kiseleff pe o raza de citeva sute de metri, cu o perspectiva reala, nemediata de perdeaua de lumina sau de un al patrulea perete, asupra unei situatii de viata aparent banale, in fapt liminare.

Autobahn e, astfel, un fel de road-movie in care ochiul camerei de filmat e luat de ochiul nesatul al privitorului de pe bancheta din spate, in care, filtrul ecranului odata inlaturat, detaliile devin intime pina la indecenta, rasuflarea se taie, iar imaginea se compune fragmentar, reflectata in oglinzi sau prinsa in secunda unui profil. Vocile suna aproape, cuvintele se insinueaza ascutit, cu brutalitatea cotidianului surprins in brutalitatea faptului. Si nu e vorba doar de text (foarte bine tradus si, uneori, contextualizat), si nici de virtutile actorilor, fortati sa renunte la toate instrumentele tehnice ale teatralitatii (incepind cu ipostazierea vocala) pentru a reconstitui o forma unica de autenticitate (iar Radu Iacoban, de exemplu, e la mile distanta de Edmond, naucitor de persuasiv de data asta). Ceea ce se schimba fundamental e, in primul rind, relatia cu publicul – acea intimitate intimidanta care te face martor si partas in mistere pe care n-ai vrea sa le cunosti – si cea cu spatiul, cu orasul si luminile lui.

Doar Un tramvai numit Popescu mai facea din Bucuresti un personaj, tacut, dar dominator – un pic altfel decit in Autobahn, in care orasul respira in ritmul motorului si al cuvintelor, la fel de linistitor-amenintator ca acestea.
Hiperrealism, ultrarealism sau realism pur si simplu? Hiperrealismul face ca o realitate supradimensionata, potentata artistic, sa navaleasca peste spectator, impunindu-i acestuia un nou sistem de valori. Ultrarealismul... trece dincolo de limitele unui realism inteles ca naturalism. Autobahn isi are propria forma de realism – decantat pina la puritatea emotiei autentice, adevarate, reale. Pentru ca e un extraordinar spectacol al unui catharsis ireproductibil cu armele teatralitatii.