OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Şi la Bulandra a revenit, acum, Dana Dogaru la rolurile principale: împreună cu Răzvan Vasilescu (ca soţ ahtiat după o altă viaţă) şi Dan Aştilean (vecinul cu rol de catalizator, imagine vie şi mişcătoare a singurătăţii), în Meşteşugul vieţii de Hanoch Levin, în regia lui Felix Alexa. În cea mai mare parte a lui, spectacolul e un duo al unor actori cu enormă experienţă şi la fel de mult talent (dacă una n-o fi presupunînd-o şi pe cealaltă), cărora regia nici nu le oferă revelaţii, nici nu-i deranjează, pe un text pe cît de puternic, pe atît de subtil – şi în punctele esenţiale înrudit cu Sorry al lui Alexandr Galin, montat tot la Bulandra, cu Mariana Mihuţ şi Ion Caramitru, dar care se joacă acum extrem de rar.

 

Trecut de vîrsta mijlocie sau aproape, cu o căsnicie de 30 de ani în urmă şi copii la casele lor, din nou singur cu soţia, Iona Popoh se trezeşte în miez de noapte dorindu-şi o altă viaţă, cu o valiză de frustrări pe care nu şi le poate vărsa decît asupra propriei consoarte, Leviva. Pe care o răstoarnă cu tot cu patul – şi aici monologul devine confruntare în doi, cu tot reţetarul unei bătălii conjugale clasice: şantaj sentimental, ameninţări cu sinuciderea, geamantane umplute pentru părăsirea domiciliului comun, reproşuri cosmice, promisiuni de schimbare, vehicularea predilectă a apelativului „vită“. Leviva rezistă eroic, apelează la toate trucurile clasice ale feminităţii, reuşeşte să-şi spună, printre picături, propria poveste. Pe care o crezi: o crezi pe Leviva cînd vorbeşte despre faţa pe care nu şi-o mai recunoaşte în oglindă, în vreme ce, pe dinăuntru, e tot ea, sau cînd îşi revendică vîrsta de şase ani – iar picioarele ei (ale Danei Dogaru) sînt tinere, atît de tinere. (Există o scenă similară în Sorry, tot un spectacol despre cupluri şi trecerea timpului, în care de sub halatul muncitoresc, de doc albastru, personajul Marianei Mihuţ îşi dezveleşte un picior, şi toată istoria de tinereţe reconstruită pînă atunci din cuvinte capătă într-o secundă o concreteţe de-a dreptul palpabilă.) Urmează previzibila împăcare, confirmată de vizita mult prea nocturnă a vecinului, ca un mare copil răzgîiat, în pijama albă cu desene albastre, masiv, pisălog şi pentru care cuplul Popoh este imaginea unui fel de fericire refuzată lui însuşi. În viziunea regizorului, reflectată de caietul-program, piesa lui Hanoch Levin vorbeşte despre ratare şi deriziune, de aici părînd să provină şi decorul Ninei Brumuşilă, un interior cenuşiu, prăfuit, de fapt, vechi, mucegăios, ce pare să reflecte, mai mult decît o realitate locativă exterioară, peisajul interior al personajelor. Unul apăsător. Comentat muzical, între scene, de songuri ale Adei Milea, foarte bune în sine, dar cu o funcţie uşor ambiguă în Meşteşugul vieţii (unde realismul este cheia estetică dominantă, o alegere oricum discutabilă în cazul amestecului de sarcasm şi duioşie din orice piesă semnată Hanoch Levin).