OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Clubul Prometheus, Ich bin Ofelia, dupa o nuvela de Gertrud Fussenegger. Traducere si adaptare de Dan Stoica. Regia: Sorin Militaru. Scenografia: Alina Herescu. Cu Coca Bloos


Ich bin Ofelia (Eu sint Ofelia) este unul dintre acele rare spectacole care te lasa cu respiratia taiata si aproape fara cuvinte. Iti capteaza atentia, te mentine intr-o concentrare organica, pentru ca in final transfuzia de energie sa fie perfecta. Totul este focalizat pe o unica prezenta, care iti ramine impregnata in minte, vibrind si atunci cind spectacolul s-a terminat, ca un ecou cu reverberatii succesive. Dupa rolul contrapunctic din Sefele, tot in regia lui Sorin Militaru – de mare efect fuziunea dintre inocenta si disecare obiectiva, la limita cinismului si a demascarii neiertatoare –, unde joaca alaturi de Emilia Dobrin si Dorina Lazar, Coca Bloos propune in Ich bin Ofelia un construct scenic exploziv. O actrita de exceptie care-si sondeaza pina la cele mai fine resorturi rolurile, lurcind in filigran partiturile, fata in fata cu un personaj. Ofelia traieste permanent in proximitatea lui Hamlet, evolueaza ca personaj in aceasta tensionata si, in acelasi timp, fascinanta relatie, care revine constant in prim-plan. Monologul este extrem de dens si profund ca scriitura, conceput intr-o cheie postmoderna, amalgamind inserturi din Hamlet, interpretari deopotriva literare si psihologice ale celorlalte voci din piesa, ipoteze provocatoare despre gindurile si faptele lor, despre viata unor figuri istorice din epoca – regina Elisabeta – si, nu mai putin, spectrul lui Shakespeare, bintuindu-si personajele prin virtejul de ginduri, de amintiri, de incitari.

Spectacolul probeaza asumarea exemplara a unui rol, lipit asemeni mastii transparente, ca un al doilea chip, si transat in multiple particule. Fiecare dintre acestea devine un punct de plecare, coagulind in jurul sau alte si alte sensuri. S-ar putea spune ca este o mostra de teorie teatrala, facuta insa cu maxima implicare si sensibilitate, menita sa descompuna pirghiile unui text clasic pentru a le reasambla. Extrem de sugestiva imaginea ghemului de sfoara rosie strins pe masura ce cuvintele se scurg, condensind, intr-un fel, o istorie traita si imaginata deopotriva. Ar putea fi un cordon ombilical ce leaga personajul de matca unei lumi prinse in paginile cartii si provocate sa iasa la lumina. Ramin din ea chipul tumefiat al Ofeliei, cea care-l roaga cu ochii in lacrimi pe Shakespeare sa-i dea un monolog – Coca Bloos mizeaza pe forta de expresie a fiecarei nuante, fie ca este vorba de gest, privire sau incordare a muschilor fetei – si nebunia printului dilematic. Replicile au forta de a crea imagini, de a opera vizual. Fiecare scena evocata isi gaseste un corespondent imagistic: Ofelia moarta, William Shakespeare pe stinci si jocul continuu dintre ei, intilnirile halucinante la malul marii. Ce este, de fapt, acest monolog concentrat al Ofeliei? Partitura unei actrite careia i se sopteste de dupa o perdea rosie atunci cind isi uita monologul, agatindu-se cu disperare de el, sau momentul de nebunie al unei femei cu o minte ce deapana istorii asemeni unui ghem? Probabil, putin din fiecare. Costumul si masca sint scoase, in final, pentru a lasa loc unei Ofelii care poate fi, pina la urma, oricine – daca se produce plonjarea in imaginar sau daca exista un liant, fie el sfoara sau mar. Personajul (conventia) dispare, pentru a lasa loc identificarii. Regia lui Sorin Militaru, foarte simpla si tocmai de aceea cum nu se poate mai potrivita, ca si scenografia Alinei Herescu – rochia neagra, eleganta, machiajul strident si coafura ciudata aduc in centru o Ofelie usor trecuta – lasa loc unei performante actoricesti extrem de fin si de minutios dozate.
Spectacolul incepe si se termina cu o poveste. Ofelia si Hamlet, copii, se joaca. Un mar de argint fermecat ii leaga pentru totdeauna.