OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recent multinominalizatul la Premiile Uniter spectacol al lui Mihai Maniutiu de la Arad, Iubirea Fedrei, pe textul Sarei Kane (care n-a obtinut, in final, nici un premiu), a iscat aprecieri critice la antipozi, de la „cea mai buna montare a lui Maniutiu din ultima vreme“ (Cristina Rusiecki) la „inutilitate pretentioasa“ (Alice Georgescu). Si nu e singurul: si Oedip rege de la Maghiarul clujean a avut proportiile lui de entuziasm versus neintelegere ultragiata (subsemnata numarindu-se printre cei care nu vor intelege niciodata ce cauta Sfinxa intr-o cabina de dus pe jumatate plina cu seringi folosite).

Iar faptul ca acelasi spectacol poate stirni in acelasi timp incintarea unor critici si respingere din partea altora e un alt semn, pe de o parte, al polarizarii spatiului critic si, pe de alta parte, al permeabilitatii criteriilor de judecata (sau, in termenii lui Visky András, al lipsei „minimului consens“ in ce priveste aceste criterii).
Cea mai vaga dintre explicatiile posibile in cazul regizorului Maniutiu vine din (in)compatibilitatile ideologice pe care le poate dezvolta genul lui de teatru (si faptul ca, pentru unii, el ocupa prea mult din restrinsul „spatiu vital“ al scenei romanesti). Si anume, gradul de apetenta pentru submersia intr-un univers al ritualului hipersemantizat si predispozitia de a accepta – sau nu – conventia unor simboluri care nu se activeaza independent la fiecare spectacol, ci in relatie cu un semn-matrice preexistent.

Sa luam un exemplu. Unul dintre riscurile majore ale preferintelor scenice maniutiene vine din ceea ce s-ar putea numi supraexpunerea nuditatii, cu precadere feminine. Personajele feminine isi expun corpul in Cintarea Cintarilor si Faust-ul de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, in Iubirea Fedrei de la Arad, in Shoah. Versiunea Primo Levi de la Sibiu etc., iar cele masculine, intr-o formula rasturnata, in Oedip rege. „Practica“ nuditatii in montari de factura diversa e legata de o desemantizare a acesteia: corpul gol devine un element scenic in sine, golit, odata cu hainele, de functionalitate specifica; e un semn autosuficient, transgresind codul spectacolului, iar pentru spectatorul familiarizat cu inscenarile maniutiene, imposibil de recodat in logica fiecarei montari. In sine, e si ceea ce a dus deja la banalizarea nuditatii in spectacolele lui Maniutiu. La fel cum, analizate pe un interval temporal larg, aceste spectacole dau impresia unei aplecari catre instrumentalizarea actorului (aici, „avantajul“ e faptul ca regizorul lucreaza constant cu citiva actori, in care leit-motivele regizorale devin perceptibile prin comparatie). Problema nu e ca „am mai vazut asta“ (dezgolirea ori schema personajului), problema e ca „asta“ spune in adincimea cea mai profunda acelasi lucru in contexte mult prea diferite.

Daca insa n-ai cu ce face comparatia, ca spectator „normal“, „drama“ e ca si inexistenta. Marea calitate a montarilor lui Maniutiu e ca te fac, ca spectator, sa-ti doresti sa citesti (sau sa fi citit) mai mult, in ceea ce s-ar putea chema, extinzind putin limitele, manipulare prin activarea complexului intelectual (in spatele Omului liliachiu din vis, de pilda – unul dintre personajele din Shoah (si a altor figuri liliachii din felurite alte montari) – sta o intreaga semantica figurala a diavolului, la care te poti gindi, de exemplu, citind interpretarea lui Ion Vartic la Maestrul si Margareta).

Asta, in conditiile in care spectatorul-critic simte ca obligatorie acceptarea provocarii simbolic-intelectuale si nu valorizeaza interpretarea „produsului“ teatral la nivelurile lui primar-epidermice. E ca si cum am fi niste copii fascinati de lumea din spatele unei cortine de fum, care descopera ca dincolo de fum nu e decit peretele scenei. Daca Maniutiu e, intr-adevar, un regizor al ritualului, atunci nu vad de ce ar fi de aruncat ideea ca actul ritualic in sine e la fel de important si cathartic precum misterul metafizic pe care-l reprezinta. Ca reprezentarea in sine naste prezenta, indiferent de substratul conceptual care-o va fi nascut. Ca, vorba englezului, what you see is what you get (capeti ceea ce vezi). Ca, la urma urmei, analiza critica nu trebuie sa aspire la statutul dezlegarii de sarade (care s-ar putea nici sa nu existe). Ca Mihai Maniutiu nu e decit un regizor, nu o piatra de incercare pentru anvergura culturala a fiecaruia.