OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Andrei Muresanu din Sfintu Gheorghe – Casa de pe granita de Slawomir Mrozek. Adaptare si regie: Szabo K. Istvan. Decor si costume: Damokos Csaba. In distributie: Nelu Roman (Eu), Ina Andriuca (Sotia), Adrian Ancuta (Tatal), Ileana Surdu (Mama), Tudor Smoleanu (Diplomat 1), Radu Claudiu Sandu (Diplomat 2), Mirela Bucur Pal, Camelia Paraschiv (vamese), Duta Guruianu (Individa necunoscuta), Sergiu Alius (Capitanul genist), Tiberiu Tudoran (Ingerul).


Teatrul de limba romana Andrei Muresanu din Sfintu Gheorghe era, pina acum trei ani, un spatiu de efervescenta creatoare. Dupa 1992, el devenise un loc al experientelor diverse gratie dramaturgului Radu Macrinici, aflat la „cirma“ institutiei din Covasna pina nu demult, cind singur a ales „debarcarea“, din motive care ar merita comentate cindva…
Cultivind experimentarea de forme de expresie teatrala, rareori prezentind cite un spectacol „asezat“, „cuminte“, „greu“ ori „adinc“, teatrul a reusit, la mijlocul deceniului trecut, sa-i angreneze si pe vecinii de cladire si de scena – maghiarii de la Tàmàsi Aron, care coabiteaza intr-un acelasi edificiu cu artistii romani. Daca trupa lui Nemes Levente este la ora actuala una dintre cele mai bune din Romania, faptul se datoreaza, in buna masura, si festivalului de teatru Atelier – proiect imaginat si realizat, din 1992, de acelasi Radu Macrinici – care in ultimii ani a girat performantele celor de la Tàmàsi Aron, oferindu-le, timp de trei sau patru editii, premiul pentru cel mai bun spectacol.
Ultimii doi ani au insemnat pentru Teatrul Andrei Muresanu o perioada complet nefasta. Ramasa fara „lider“, a trebuit sa suporte astfel provizoratul a trei directori numiti concomitent pe acelasi fotoliu. Productii putine, lipsite de stralucire, au umbrit imaginea-i speciala de pina atunci. Razboiul nervilor, dus intre Primarie si Ministerul Culturii pentru o cauza din start pierduta sau, oricum, fara importanta pentru teatru, a facut sa se acumuleze tensiuni deloc placute in rindul colectivului. Actorii, din ce in ce mai putin antrenati intr-ale scenei, si-au pierdut in tot acest rastimp, cum era si firesc, intr-un anume sens, din abilitate, din antrenament.

Finalmente, decembrie 2000 a insemnat venirea prin concurs a unui nou director artistic, in persoana colegului nostru, criticul de teatru Doru Mares. Este usor de imaginat, sau poate nu, situatia pe care a gasit-o. Totusi, la nici doua luni de la venirea sa, a reusit, in chip mai mult decit onorabil, aducerea la rampa a primei premiere de dupa aceasta nedorita si destul de lunga pauza: Casa de pe granita de Slawomir Mrozek, spectacol realizat in colaborare cu Centrul de Cultura Arcus, gratie deschiderii si sprijinului directorului acestuia, Petre Strachinaru.
Gindita in spiritul avangardei, al experimentului, al absurdului literar in cea mai buna forma a sa, prezenta montare, surprinzind, asa cum arata si autorul polonez, „trista poveste a unei familii vecine cu Istoria“, poarta semnatura tinarului si talentatului regizor Szabo K. Istvan, caruia ii apartine si adaptarea textului mrozekian.
Director al teatrului din Odorheiul Secuiesc, el propune de aceasta data o viziune unitara asupra unui text scris undeva prin anii ’50-’60. Altfel spus datata, scrierea a fost insa „exploatata“ la maxim, Szabo propunindu-si – chiar si reusind – sa faca poate cel mai bun spectacol care se putea realiza dupa aceasta Casa de pe granita.

Decorul, sugerind o lume in pragul prabusirii – creatie a lui Damokos Csaba –, ne introduce in atmosfera locuintei unei familii „din gara“, a carei existenta, nestingherita de nimeni si nimic, pare a fi guvernata de o dulce „vie en rose“. O lume care sta sa se scufunde in marea Istoriei: in casa acestei familii, neputincioase in dorinta ei de a dainui, totul e intr-o rina – mobilierul, dar si constiinta locatarilor. Vechiul turn cu ceas al garii trece prin sufrageria-dormitor, la fel si un capat de linie ferata, cindva functionala, acum – spre norocul lor – dezafectata. Altfel, paragina nu e chiar totala, din moment ce acolo mai gasim inca suflete, deloc stingherite de acest „sistem“ de existenta. Viata Lui, un modest functionar la „caile ferate“, a Sotiei, devenita aproape o umila servitoare a consortului, dar cu puseuri sexuale, si a socrilor – batrinul, cu o bruma de luciditate inca, si batrina, oarba si complet fara putere – va fi tulburata in momentul cind se apropie inceputul sfirsitului: anihilarea lor. Doi diplomati, reprezentanti ai batrinului continent, aparuti de nu se stie unde, vin sa rezolve o problema de importanta internationala, „in sensul celor mai bune traditii diplomatice“: o ciudata impartire de teritoriu, printr-o granita ce urmeaza a sectiona locuinta cu pricina. O malversatiune pusa la cale de o istorie scrisa de ingerul/demon, un actant de circ caruia ii arde de poante pentru ca, ne „ilustreaza“ plastic regizorul, nici divinitatea nu mai e ce-a fost. Kitsch-ul a pus stapinire pe omenire, invadata de o lume a saltimbancilor. Divinul si omenescul sint marcate de o aceeasi neseriozitate comica.

Istoria reprezinta un cadru mai amplu decit ograda unei mici comunitati: si-atunci totul este posibil intr-o lume aflata dintotdeauna sub semnul absurdului. O armata feminin-aspectuoasa si un capitan lovit de „patriotism“, aparuti (aparute) ca din senin, vin sa „gestioneze“ noul teritoriu marcat de borcane-borna aflate pina atunci in uzul familiei. Pasaportul devine acum indispensabil: absenta lui produce o crima, batrinei neatente la granitele din propria-i casa fiindu-i pregatita o „inmormintare“ ciudata, nu in pamint, ci… in aer, prin grija unui al doilea inger de circ care coboara din tavan, spre deosebire de cel dintii, prevazut cu tricicleta si minighilotina. Nici accesul la bolul cu galuste „gasibil“ pe coltul mesei, deci pe „celalalt teritoriu“, nu e permis fara prezentarea actului doveditor de libera trecere. Aici este spatiul ideal pentru regizor spre a-si „croi“ gaselnitele, care stirnesc, in mod inevitabil, hazul. De altfel, spectacolul nu duce lipsa de inventii scenice, cum nu duce lipsa nici de imagini plastice, vizuale, foarte frumoase, toate invaluite de misterioasa coloana sonora cuprinzind piese semnate Pink Floyd. De remarcat, in acest sens, constructia aproape filmica a montarii si inventivitatea la nivel regizoral. Singurul punct ceva mai slab este acela privind ritmul jocului actoricesc. Lipsa de activitate la nivel artistic se simte. Singura eroare de distributie pare a fi Nelu Roman, pionul principal, a carui energie, daca ar fi existat, ar fi trebuit sa dea elan tuturor colegilor sai de scena. La polul opus, Tudor Smoleanu reuseste un personaj comic cu totul integrat viziunii propuse. Nu mai putin sint de remarcat senzualitatea timorata a personajului Inei Andriuca ori buna parte dintre nuantarile celorlalti.
Ar fi de dorit ceva mai multa verva, mai mult nerv din partea actorilor. Se vor capata, probabil, o data cu „coacerea“ spectacolului.