OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cehov: Sa punem putina muzica? Masa: Vreti sa dansati cu mine, Anton Pavlovici?“ Si dansul incepe, in acorduri de muzica militara. Sonurile se disipeaza difuz, impregnind ritmul interior al acestor personaje iesite parca dintr-o fotografie de familie usor voalata, enclava a unui timp ce razbate doar prin ecouri. O muzica misterioasa le leaga de sonoritatile venite din saxofonul povestitorului noctambul care avea o iubita la Frankfurt sau de fluierul bufonului, acompaniind in surdina refrenul obsedantei plecari. Sint sunetele unei atmosfere ce aglutineaza lumi, identitati fracturate, cuvinte, fie ca este vorba de singuratatea calului din lanul de orz si de cea a alergatorului de cursa lunga (Teatru descompus), de angoasele Masei sau de reveriile Irinei (Masinaria Cehov), de nevrozele Katiei, intruchipare a nostalgiilor ireversibile (Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal) sau de abracadabrantele amintiri, traite si imaginate in acelasi timp.
Matei Visniec contureaza o structura dramatica extrem de permeabila, cu multe infuzii foarte bine asimilate din literatura absurdului, printr-o combinatorica ce reuseste sa instituie dialogul subtil, chiar atunci cind regulile lui sint mai putin evidente sau nu exista, cum se intimpla in Teatru descompus. Naratiunea personajelor are un simbure de teatralitate excelent articulat.

Visniec descompune mecanismele comune ale dialogului, cliseul intrebare-raspuns, vitalizind scriitura printr-o extensie a limbajului. Nuantele poetice si rupturile de ritm permit o deschidere care schimba si dinamizeaza tiparele actantiale. Se actioneaza intotdeauna in sensul unei receptari la un prim nivel de intelegere, ceea ce lasa insa multe canale neopturate si obliga la o digestie in etape a sensurilor. Personajele lui Visniec au sansa sa traiasca mult, pentru ca sufera sau pretind ca sufera de un autism cronic. Si asta le conserva excelent. Visniec cultiva un absurd atit de bine pliat pe fiecare situatie, incit devine centrul de greutate al dramaturgiei sale. Personajele stau sub semnul spectrelor.
Omniprezentul „tatuc“ Stalin, fabricant al utopiilor mistificant egalitariste – definite inventiv de Iuri Petrovski „Utopia este atunci cind esti virit in cacat si vrei sa iesi“, pus sa reia istoria comunismului intr-un stil accesibil –, bintuie memoria colectiva. Cehov, doctorul psihanalist care citeste visele comunitatii pe care trebuie sa o vindece, isi intilneste personajele pe fundalul evanscent al unei livezi de visini, prescriindu-le cea mai fascinanta reteta (atentie, necompensata!): a iluziilor, paleativ similar drumului intortocheat-trunchiat spre Moscova sau spre oriunde.

Dramaturgul isi scoate personajele de sub incidenta unui anumit spatiu sau timp. Le decontextualizeaza tocmai pentru a le face mai generic reperabile, ambiguizindu-le rolul. Fie ca sint transformate intr-o lada de gunoi (Teatru descompus), prinse in virtejul tehnofag al sfirsitului lumii (Paparazzi sau cronica unui rasarit de soare avortat) sau incitate de o ultima proba de tragice giumbuslucuri, cu final intr-un circ al mortii (Angajare de clovn), ele traiesc in proximitatea lentei anihilari, lasind insa un orificiu deschis pentru ceea ce se poate intimpla. O punte pentru virtualitatea sugerata. Personajele se afla de fapt sub o unica figuratie: utopia indeterminarii.
Ele sint continute de singularitatea unei stari ea insasi nedefinita: asteptarea. Jocul lor dovedeste o indulgenta organica si contaminanta, exersind continuu flexibilitatea corzilor asteptarii. Nu se plictisesc niciodata sa astepte, ba dimpotriva, resimt o anumita voluptate. Ca si la Cehov, Beckett, Ionescu, artisti ai stationarilor prelungite, ai ne-intimplarilor care se pot desface. Sau nu. Pentru toti, „miine“ este o seducatoare parabola, o plasa ce se tese la infinit intr-un timp vulnerabil. Caci, daca nimic nu se intimpla astazi, atunci miine totul se poate intimpla.

Exercitiul asteptarii este atit de profund, incit devine tehnica de lucru.
Lumea lui Visniec este absurdo-centrica, un focar al plurisemantismului, la nivel verbal, actantial sau doar figuratv, o forma de a scrijeli realitatea pentru a-i intui multiplele dedublari. Si poate ca esenta ludica a acestei metamorfoze, grad al maximei teatralitati, nu poate fi mai bine captata decit de cuplul, topos literar rezonant, rege-bufon – aflat, in piesa lui Visniec Le roi, le rat..., sub semnul deriziunii. Siluete bizare pasind fantomatic intr-un regat-celula, aparitii aproape somnambulice, derulindu-si in gol amintirile si dorintele, regele si bufonul sint condamnati sa-si traiasca impreuna sfirsitul. Ca si in Escurial de Ghelderode, o stranie alchimie ii apropie si le dezvaluie toate fisurile.

Tensiunea mocnita se acumuleaza in fiecare replica si scoate la iveala o arta a cruzimii tulburatoare, practicata cu abilitate. O relatie contorsionata aduce in prim-plan doua personaje complementare pina la fuziune. Regele inchis, cu un tort cu o singura luminare pe cap, si nebunul infasurat in hirtie igienica sint protagonistii unei ultime incercari de a supravietui. Emotionanta si disperata. Vorbesc fara sa se asculte, se incita, se invinovatesc si, mai presus de orice, se iubesc – tocmai pentru ca existenta unuia ar fi inutila in absenta celuilalt. Pentru fiecare dintre ei, celalalt e o provocare. O energie vindicativa si o nesfirsita compasiune le leaga destinele, menite sa se deruleze impreuna. Cele mai variate pulsiuni: atasament, nevoia unei rupturi, bucuria de a mai fi inca impreuna, ura sint trecute prin filtrul constientizarii partenerului ca rau necesar.

Bufonul e constiinta ascunsa, hilara, amenintata a poporului, iar regele este instanta care ii fundamenteaza ordinea. Nici unul dintre ei nu poate fi omorit separat. In jurul lor se desfasoara un carnaval al nebunilor, o lume pe dos unde contrastele se topesc in nastrusnice dizarmonii. Cei saraci danseaza in bratele celor bogati, orbii sint ghidati de surzi, hotii si asasinii sint purtati pe brate, ca o confirmare a lumii pe care doar ei o pot institui si deconstrui deopotriva. Afara, multimea dezlantuita – iar inauntru, misunarea scrisnita a sobolanilor, substanta a propriei noastre dezintegrari care se autodevora: Leur territoire vital, c’est la saleté du monde interieur. Aceasta mizerie generalizata devine sursa existentei, singura sansa de epurare find alunecarea in mare. Bufonul – l’art de l’ambiguitée essentielle – ii extirpa regelui piatra nebuniei din creier, introdusa de sobolan in fluier. O muzica divina se aude. S-o ascultam. Poate, cine stie, prin apropiere se aflau si Masa, Anton Pavlovici, Irina...