Autor: 
Categoria: 
Dezabuzat, cinic, obsedat
să fie mereu în centrul încăperii şi al atenţiei, lucid, Hamm îi chinuie pe
toţi şi, mai ales, pe Clov, servitorul lui dintotdeauna, fost copil de suflet
al lui. Clov nu se poate aşeza, el e truditorul ascultător care-şi acceptă, nici
măcar cu resemnare, mai degrabă indiferent, existenţa chinuită – şi doar
arareori îşi pune întrebări. Nu ştie de ce îl tot slugăreşte pe Hamm. E, în
bruscheţea relaţiei lor, o formă de iubire. Hamm şi Clov sînt legaţi. Nu pot
exista separat. Iar revolta lui Clov, cîtă este, e ambiguă şi nu foarte
convingătoare. În final, Clov se hotărăşte să-l părăsească pe Hamm: vine din
bucătărie în cameră, gătit de plecare, cu pălărie pe cap, cu valiză în mînă –
şi rămîne acolo.
Spectacolul, fidel textului, pune în scenă un raport de
putere: Hamm, dominator, conduce acest final de joc. Celelalte trei personaje
depind de el şi-i acceptă dominaţia – chiar neexplicîndu-şi-o, nu au cum să
scape din închisoarea camerei în care trăiesc. Nu au carne personajele acestea.
Sînt purtătoarele unor idei, ale unor teme. Nu uşor de desluşit. Şi mi se pare
excelentă ideea lui Alexandru Tocilescu de a-i pune pe actori să joace ca şi
cum ar fi personaje adevărate. Nu mască, nu expresionism, nu hieratism:
dimpotrivă, aproape Stanislavski, adevăr – totul cu extremă economie de
mijloace, cu mare rigoare. Jocul minunat al unor actori uluitori întrupează un
text sec şi îngro-zitor de abstract. Dă sens, dar nu oferă răspunsuri. Te ajută
să le cauţi singur.
De ce suferă, de ce se chinuie personajele lui Beckett? Nu e
nimic raţional aici. Nu sînt pedepsite pentru ceva ce au făcut – aproape n-au
istorie: referirile la trecut sînt rare şi oferă prea puţine motivaţii pentru
situaţia actuală. Nu evoluează. Nu e suferinţa aceea conjuncturală, despre care
ştii că va trece odată. Nu e nici suferinţa văzută ca etapă necesară ajungerii
la fericire. Aici e numai suferinţă. Deplină. Suferinţa ca paradigmă a
condiţiei umane. Textul (şi spectacolul) propune patru feluri de convieţuire cu
nefericirea: amuzat-detaşat (Nell), lăcrămos-indiferent (Nagg),
cinic-agresiv-cabotin (Hamm), acceptare cu vagi urme de revoltă (Clov). În
felul lui, fiecare aşteaptă izbăvirea.
Ne aflăm în faza finală a decăderii. Sfîrşitul jocului se apropie („S-a
sfîrşit. Se va sfîrşi“, deschide Clov), sîntem în ultimele clipe dinaintea
finalului, vom asista la ultimele mişcări („E rîndul meu. Să joc“, răspunde
Hamm). Dar cred că nu doar despre nenorocirea, despre povara perioadei din
urmă, dinaintea finalului vorbeşte Beckett – şi Alexandru Tocilescu odată cu
el. E mai mult aici. E dificultatea de a exista şi de a găsi sens existenţei.
Sînt în acest text două secvenţe prin care încerc să înţeleg
spectacolul lui Alexandru Tocilescu. Prima este celebra replică: „Nimic mai
comic decît nenorocirea“ (sau „nefericirea“ – altă traducere posibilă), rostită
de Nell. A doua este momentul rugăciunii, după care Clov, Hamm şi Nagg convin
că nu simt nimic, iar Hamm decide: „Ticălosul! Nu există!“. „Nu încă“,
nuanţează Clov. Cred că de aici trebuie pornit. Replica lui Nell relativizează
nenorocirea, apropie personajele de clovni (pe toate, şi nu doar pe Clov, al
cărui nume a fost legat, de mulţi critici, de clown; de altfel, chiar costumul
lui Clov, cu pantaloni foarte largi, cu bretele, spre asta trimite). Iar muzica
aleasă de regizor, cîteva cîntece ale lui Laurel şi Hardy, tot spre lumea
clovnilor ne îndreaptă. Secvenţa rugăciunii, în schimb, ne trimite către tema
din… Godot şi lămureşte filozofia personajelor: dacă cinicul Hamm nu mai
aşteaptă nimic şi îşi bate joc şi de ce mai există, Clov încă speră, suferinţa
lui mai are o noimă, timpul, atît cît mai e, are un sens.
În ciuda frecventării
artei, Hamm e complet golit, nu mai are resurse. Arta, pesemne, mai ales cînd e
mimată, nu e de mare ajutor. Mai frust, cu trăiri reduse („Am treabă. Mă uit la
perete“), dar numai aparent („Şi ce vezi, pe peretele ăla al tău?“ „Îmi văd
lumina cum moare“), robotind întruna, Clov este, de fapt, mai plin de umanitate
şi, da, de căldură. Se vede asta şi din referirile lui la mătuşa Pegg, pe care
Hamm, cîinos, a lăsat-o să moară, şi, mai ales, din monologul final care
luminează altfel personajul („Mi s-a spus. Dar asta-i iubirea, ba da, ba da,
crede-mă, vezi bine că-i uşor...“). Şi impresia mea e că nu replica lui Nell
domină construcţia lui Tocilescu, ci secvenţa rugăciunii. De ce? Pentru că
jocul actorilor, mai ales al lui Clov, e atît de auster. Pentru că scenografia
atît de simplă, de precisă, redusă aproape doar la elementele indicate de
autor, evitînd orice nu e strict necesar, aduce în scenă obiecte vechi,
frumoase, cu patină (fotoliul, luneta, chiar scăriţa) care sugerează şi ele
degradarea, decăderea – dar nu sînt defel ridicole. Pentru că spectacolul
induce o asemenea tensiune, încît nu cred că regizorul a vrut să pedaleze pe
clovnerie. Care, însă, prin intervenţiile lui Nell, apoi ale lui Nagg, prin
muzică, reprezintă contrapunctul neapărat necesar, evitînd căderea în
monocromie.
Irina Petrescu joacă o Nell aproape radioasă. Deşi
decrepită, murdară, pe moarte, Nell a Irinei Petrescu are o voce jucăuşă,
şăgalnică, în acord perfect cu replica amintită: „Nimic mai comic decît
nenorocirea“. E clar din jocul ei că priveşte cu detaşat amuzament nu doar
nenorocirea celorlalţi, ci şi pe a ei. Cu totul altfel îşi construieşte rolul
Ion Besoiu, care pendulează între autoironie, indiferenţă (faţă de starea lui,
faţă de Nell, faţă de umilinţele la care-l supune Hamm), asezonate cu vagi
rămăşiţe din comportamentul macho de odinioară, şi tonul plîngăcios al unui
bătrîn ramolit care-şi revendică biscuitul la oră fixă. Irina Petrescu şi Ion
Besoiu reuşesc să închege, în apariţii scurte, aproape numai din voce şi ochi,
o relaţie complexă, în care duioşia, umorul şi senilitatea convieţuiesc firesc.
Doi mari actori care prea rar apar pe scenă. Păcat!
Din fotoliul său, Răzvan Vasilescu, cu ochii acoperiţi, joacă numai cu vocea, pe care o modulează infinit, şi cu mîinile. Un actor de mare inteligenţă şi rafinament, capabil să schimbe pe nesimţite registrele: e coleric, îşi pierde cumpătul, tună, ca în secunda următoare să devină mieros sau îngîndurat, e poruncitor şi, imediat, rugător. O voce are cînd rememorează, o alta cînd îşi „scrie“ povestea (aici adoptă şi vocile personajelor sale), cu alte voci i se adresează lui Clov.
O suferinţă adîncă, nesfîrşită, copleşitoare, la limita
suportabilului emană personajul lui Mihai Constantin. Clov e construit şi jucat
cu o rigoare incredibilă. Mihai Constantin nu abandonează o clipă atitudinea în
care apare încă de la început: cocîrjat, cu capul uşor sucit, mergînd greu,
încet, urcînd scările cu paşi adăugaţi. Nu doar merge greoi, la fel şi
vorbeşte: rar, chinuit, egal, aproape
monoton. Fiecare replică a lui transmite durerea de a exista. Păstrează şi pe
faţă o expresie imobilă, combinaţie de tristeţe şi indiferenţă (vezi „rîsul
scurt“ de la început, fără urmă de voioşie), pe care o schimbă numai în scena
monologului final, cînd schimbă şi intonaţiile. Întreg spectacolul, apăsător, e
impregnat de lentoarea lui, dar ritm există – de marş funebru. După minunatul
rol din Oblomov, Mihai Constantin face, iată, tot sub direcţia lui Alexandru
Tocilescu, încă o creaţie de referinţă.
Ce-i lipseşte acestui spectacol, pe care nu văd cum juriile de specialitate l-ar putea ignora? După mine, nimic – în afara unui caiet-program, mai mult decît util unui asemenea text greu, şi a unei programări regulate: dificultăţi n-ar trebui să existe, întrucît toţi actorii provin din acelaşi teatru, Bulandra.
Rar mi-a fost dat să văd, în Bucureşti, spectacole la care publicul să asculte în tăcere atît de concentrată textul. Iată că se poate. Trebuie doar un text care să ceară şi să merite să fie ascultat, actori şi un regizor care să-l înţeleagă. Iar ritmul acesta lent, grav, în care curge spectacolul, ajută mult spectatorul atent să prindă fiecare cuvînt rostit. În plus, regizorul a epurat spectacolul – şi jocul actorilor – de orice zorzoane, de orice lest, a redus mişcările la minimum, a renunţat la ambianţa sonoră (păstrînd numai cîteva cîntece, pe care însă nu se spun replici), nu a variat lumina. Ce bine că Alexandru Tocilescu a revenit la textele mari, clasice, care nu de oricine pot fi descifrate! Ce bucurie că a ales aceşti actori formidabili şi că, modest, s-a ascuns în spatele lor! În peisajul teatral bucureştean, sufocat de glumiţe şi de facil, spectacolul lui Alexandru Tocilescu e un reper necesar şi de neocolit.
Teatrul Metropolis, Bucureşti
Sfîrşit de partidă
de Samuel Beckett
Traducere de Irina Mavrodin
Regia: Alexandru Tocilescu
Decoruri şi costume: Vanda Maria Sturdza
Cu: Mihai Constantin, Răzvan Vasilescu, Irina Petrescu,
Ion Besoiu
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters