E, fără loc de îndoială, cel mai mare, cel mai faimos, cel
mai comentat festival de teatru al Europei. Ţine trei săptămîni – anul acesta,
între 4 şi 26 iulie – şi adună crema artiştilor „pe val“, ce-i drept, mai ales
francezi, dar nici pe departe exclusiv francezi. În 2008, cei doi curatori ai
in-ului Festivalului de la Avignon i-au avut, ca artişti asociaţi, pe actriţa
fetiş al lui Claude Régy şi Anatoli Vassiliev, Valérie Dreville, şi pe
regizorul italian Romeo Castelluci.
La Festivalul de la Avignon, categoria in, e ca la jocul de
ruletă (nu neapărat – ca-n Je tremble 2 al lui Jöel Pommerat – rusească):
trebuie să-ţi faci rezervările de bilete cu mult timp înainte, la nimereală,
fără să ştii niciodată dacă instinctul sau numele regizorului sînt o garanţie
suficientă pentru calitatea spectacolului. De fapt, ştiind că, aproape
matematic, vei regreta una sau alta dintre scăpări, că teatrul are bunul obicei
de a se ascunde în cele mai impredictibile locuri (cum ar fi, la circ – regret
şi acum că n-am putut vedea Secret al lui Johann le Guillerm).
Şi că vei regreta şi unele dintre producţiile pentru care,
din fericire, altcineva a plătit bani grei, între 20 şi 30 de euro, la tarif
profesional. Aşa că nici nu m-am dat bine jos din tren, şi-am şi regretat că
„m-am cerut“ la ultima creaţie marca Jan Fabre (cu toate că, de la bun început,
ştiusem c-o să mă duc exclusiv pentru Jovana Jozic, incredibila dansatoare pe
care-o văzusem, acum doi ani, în L’Ange de la Mort). Another Sleepy Dusty Delta
Day – titlul reia un vers din Ode to Billie Joe a lui Bobbie Gentry, o melodie
despre o sinucidere – are ca punct de plecare, spune Fabre, moartea dureroasă a
mamei sale, căreia un cancer galopant i-a transformat ultimele zile într-un
calvar fără speranţă. „Nu vreau să las natura să decidă în locul meu“,
consideră el, preferînd, în locul unei asemenea morţi, o sinucidere asumată.
Jovana Jozic are o corporalitate cu totul specială, pare că în orice moment se
poate descompune, iar părţile trupului îşi au propria independenţă, doar
întîmplător fiind aşezate în ordinea umanului, însă calitatea textului lui Jan
Fabre e, să zicem aşa, uşor îndoielnică, e lipsit de calităţi poetice tocmai
prin excesul de poezie la nivel primar, şi nici canarii, unii vii, alţii
împăiaţi, de pe scenă (galbeni ca rochia dansatoarei) nu ajută prea mult unui
spectacol intelectualist din principiu.
Contra-sistem
În programul oficial al festivalului, în dreptul lui Das
System al lui Stanislas Nordey se zicea că „durata va fi precizată ulterior“,
dar de la asta pînă la perspectiva a cinci ore petrecute într-o sală fără aer
condiţionat (sau care, dacă exista, nu făcea deloc faţă) e cale tare lungă. De fapt,
spectacolul are trei părţi (e un triptic de texte politice ale dramaturgului
german Falk Richter), de o oră şi 20 de minute (teoretic) fiecare, cu două
pauze de cam jumătate de ceas. Actor de formaţie şi profesor, Nordey e adeptul
unui teatru de text axat pe prezenţa fizică a actorului, un teatru-manifest
care refuză intervenţiile media, ca formă de protest contra monopolizării de
către mass-media a imaginii. Numeroase intervenţii în off explică opţiunile
regizorale ale artistului, dublînd – sub forma discursului metareferenţial –
comentariul anticonsumerist, antiglobalizare, antiamerican al lui Richter, a
cărui miză fundamentală este critica a ceea ce politicienii numesc „modul
nostru de viaţă“ (în „apărarea modului nostru de viaţă“ constă justificarea
intervenţiei germane în războiul din Afghanistan, prima participare a acestei
ţări într-un conflict, după ce Germania a căpătat din nou dreptul de a avea
armată). „Modul nostru de viaţă“ înseamnă metro-boulot-dodo, goană după bani,
biopolitică, fascinaţia mărcilor, presiune socială, ipocrizie individuală şi
socială, iar monologul cu care începe cea de-a doua parte din Das System, jucat
de Véronique Nordey (despre care bănuiesc că e mama lui Stanislas şi ştiu
precis că i-a fost profesoară de actorie), al unei femei între două vîrste care
încearcă să-şi convingă soţul să se poarte în continuare, mai ales la serviciu,
aşa cum lumea se aşteaptă de la el să se comporte, pentru ca împreună să nu
piardă ceea ce au cîştigat în ani de zile, să-şi păstreze dreptul la libertatea
de la pensie, e un denunţ, aproape perfect în cinismul lui, al sistemului lumii
contemporane. Aproape perfect, fiindcă reuşeşte să transforme furia şi refuzul
în metaforă, lucru care nu se poate spune despre restul textului lui Falk
Richter: prezenţa nudă a interpreţilor pe scenă nu-i serveşte întru totul sau
chiar deloc, căci e, în mare parte, o succesiune de „deconspirări“ pure ale
subtilităţilor socio-politice de toţi cunoscute (cum ar fi faptul că americanii
au susţinut independenţa Kosovoului exclusiv ca să poată avea acces la
resursele regiunii). A treia parte nu ştiu despre ce vorbeşte, fiindcă –
recunosc – am plecat liniştită să mă întîlnesc cu nişte oameni.
Canadianul Daniel Danis ar avea, nu mă-ndoiesc, cu totul
altă opinie despre rolul imaginii în teatru decît colegul său Stanislas Nordey.
Kiwi, un text despre copii ai străzii, scris şi montat de Danis însuşi, e
programat în off-ul Avignonului, la patinoarul din afara zidurilor cetăţii
papale, dar sub patronajul teatrului La Manufacture, şi e un exerciţiu de
foarte bună calitate de manipulare teatrală prin imagine. Despre piesă n-aş
zice că e neapărat o capodoperă de originalitate, ca temă şi tratare a ei
(artistul canadian e şi autorul Cenuşii de piatră, tradusă şi publicată la
Timişoara, pusă în scenă de două ori anul trecut): autorităţile unui oraş care
va găzdui Jocurile Olimpice decid dărîmarea locuinţelor improvizate în
suburbii, iar o adolescentă de 12 ani se vede abandonată, în piaţa publică de
unchiul şi mătuşa care-o creşteau; de aici e „pescuită“ de un grup de copii ai
străzii, rebotezaţi, fiecare, cu nume de fructe şi legume. Ea capătă apelativul
Kiwi, iar băiatul de care se apropie e numit Litchi. Viaţa curge aşa cum ştim
că se întîmplă în cazurile respective: Kiwi e „căsătorită“ cu Litchi, fură
împreună cu restul „familiei verzi“, ajunge să se prostitueze în „Casa neagră“
ca grupul să strîngă bani şi să cumpere o casă, Litchi ucide un bărbat pe cale
s-o agreseze şi e alungat din canalul unde locuiesc toţi, are loc o trădare, iar
„familia“ e împuşcată de poliţia secretă; Kiwi scapă, împreună cu nou-născutul
„mamei“ grupului, se reîntîlneşte cu Litchi, iau banii strînşi, fug la ţară,
impresionează nişte bătrîni şi cumpără/primesc o casă. Unde, probabil, vor trăi
happily ever after. Acum, poate că povestea nu trebuia neapărat spusă, însă
amănuntul care nu poate fi ocolit e că, bineînţeles, proiecţiile cu minori
rătăcind pe străzi şi în canale, eventual prizînd aurolac, sînt filmate în…
România. Ele sînt, totuşi, secundare în spectacol, care utilizează cu precădere
o tehnică de filmare live în night shot: pe de o parte, alternarea dialogului
cu scene narative şi salturile în timp permit ca doar doi actori să acopere o
poveste cu destul de multe personaje, iar pe altă parte, faptul că jocul celor
doi, în spatele a două ecrane pe care se proiectează imaginile preluate în
direct, e permanent mediat printr-o iluzie vizuală (inversarea culorilor în
night shot, limitarea spectrului la alb şi negru, peretele de carton care pare
zid) construieşte cvasipalpabil sugestia claustrofobică de canal, de lume
subterană văduvită de lumină, extinzînd spaţiul, în acelaşi timp, la infinit.
Pe tehnica veşnicii iluzionări a spectatorului – dar cu alte
mijloace – se bazează şi teatrul lui Jöel Pommerat, invitat în in-ul
festivalului cu un diptic, Je tremble 1 (a cărui premieră a avut loc în luna
august a anului trecut) şi Je tremble 2 (creat pentru Avignon 2008). Titlul
s-ar traduce prin Mi-e frică şi are, ca şi în româneşte uneori, o nuanţă
ironic-cinică. Iar după cum spune şi jurnalista de la Le Monde, la prima
reprezentaţie a lui Je tremble 2, pe 19 iunie, emoţia temătoare a sălii era
tangibilă (unii au început să imite, a capella, trîmbiţele lui Vilar – care
anunţă începutul fiecărui spectacol –, cînd trecuseră deja 20 de minute peste
ora 22.00 şi cortina încă nu se ridicase). Pommerat e unul dintre creatorii cei
mai în vogă, în ultimii ani, în Franţa, preferă să-şi scrie singur textele de
spectacol, iar respectivele texte dau senzaţia că ar putea prinde cu greu viaţă
în regia altcuiva, coerenţa dramaturgică venind mai degrabă din montaj/montare
decît din construcţia scenariului. Je tremble, de pildă, e o succesiune de
scene şi monologuri ale căror elemente de legătură ţin de context şi de
prezenţa unui personaj – cadrul pretextual e cel al unui cabaret, al cărui
maestru de ceremonii, sufletul neliniştit al unui mort (unui sinucigaş) care
fie îşi revizitează trecutul, fie se întrupează în felurite instanţe lumeşti –,
de temă (răul care bîntuie o societate eliberată, după revoluţiile din ’68, de
corsetul oricăror obligaţii morale) şi de inserţiile vizuale şi muzicale. Iată,
în Je tremble 1, monologul unei tinere care vorbeşte despre mama sa, o femeie
ce a abandonat totul, pînă şi propriul trup, pentru a trăi cu toată fiinţa
principiile vieţii proletare în care credea – şi se vede, la bătrîneţe,
regretînd totul. În Je tremble 2, un proces al unui asasin în serie, care scapă
fiindcă are bani şi putere, martorii sînt speriaţi şi ameninţaţi, iar ultimul
dintre ei e tîrît în noroi de depoziţia mincinoasă a unei false prostituate, o
ruletă rusească, în care cade victimă o nevinovată, un „om de bine“, care, după
toate aparenţele, organizează atentate ca să cîştige un pariu că se poate.
Peste toate, muzica, un playback etern, efecte vizuale intermediate de lumina
stroboscopică şi o disperare fără margini, a unui fin de siècle, pentru care nu
mai există nici o şansă. Sau nu? Ultimul song e un hit al anilor ’70, Father
and Son al lui Cat Stevens (versurile îşi au întotdeauna importanţa lor la
Pommerat): It’s now time/ To make a change/ Just relax, take it easy/ You’re
still young/ That’s your fault/ There’s so much you have to know/ Find a girl,
settle down/ If you want you can marry… You can still be here tomorrow/ But your
dreams may not. Recunosc, e manipulare (în logica unei culturi pop, iubitoare
de kitsch, incoerenţă şi patetisme), dar golul din suflet şi stomac nu e deloc
o iluzie de stroboscop.
Asta, cu atît mai mult cu cît Pommerat a venit, pentru mine,
imediat după Hamlet pus în scenă de Thomas Ostermeier, nici cald, nici rece, ca
la nemţi. Un Hamlet cu doar şase actori (pentru că prinţul Danemarcei e nebun,
el confundă chipurile, pe Gertrude cu Ofelia, pe Claudius cu fantoma tatălui
mort, pe Polonius cu Osric, pe Horatio şi Laertes cu Rosencranz şi
Guilderstern, şi între aceiaşi actori se distribuie şi rolurile din Cursa de
şoareci), fără craniul lui Yorick, fără gropari şi fără Fortinbras, care începe
cu faimosul monolog despre „A fi sau a nu fi“ şi cu scena înmormîntării regale
căzînd într-un grotesc demn de fraţii Marx. Totul se joacă în cele două spaţii
– avanscena acoperită cu pămînt, cimitir, iar în planul al doilea, o masă de
nuntă şi pomană, între ele, o cortină din bobiţe de metal, ecran de proiecţie
pentru filmările lui Hamlet şi apariţia fantomei. Ca să se transforme din
Gertrude în Ofelia, lui Judith Rosmair (o actriţă excelentă) îi e destul să-şi
dea jos peruca şi să-şi îndulcească adolescentin vocea, şi totul se rezolvă
teatral la fel de simplu, de artizanal (sîngele e din ketchup, iar ploaia vine
pe furtun). Hamlet nu e damnatul romantic, o burtă falsă şi faţa căzută l-au
transformat pe Lars Eidinger într-un personaj banal şi neatrăgător (deghizarea,
în scenă, e o strategie constantă în spectacol); prinţul înnebuneşte de-a
binelea, nu e o victimă, ci una dintre cauzele răului, ros de neputinţă şi
ranchiună. Iar boala lui molipseşte totul.
Retradus şi adaptat de Marius von Mayenburg, textul curge cu
o surprinzătoare coerenţă, actorii sînt admirabili şi foarte fizici, ideile
sînt bune, dar ceva, n-aş putea spune încă ce, nu se leagă în spectacolul lui
Ostermeier. Poate prea mari aşteptările şi prea puţină emoţia, implicarea,
politica-manifest a Hamletului.
De departe cea mai strălucită prezenţă în in-ul Avignonului
a fost cea a lui Romeo Castellucci (mi s-a sugerat, la un moment dat, că
invitarea lui Valérie Dreville, o actriţă „clasică“ şi necontestată, ca
artist-asociat, alături de Castellucci, a avut drept motiv şi prevenirea
posibilului scandal pe care creaţiile acestuia l-ar naşte). Dacă cineva se
aştepta să-l regăsească pe Dante ad litteram în Purgatorio sau în Paradiso
(Inferno nu l-am văzut) ale Societăţii „Raffaelo Sanzio“, a avut parte de o
mare dezamăgire. Paradiso e o instalaţie (pentru ale cărei trei minute se
stătea cu orele la coadă pentru că – nu-i aşa? – ca să ajungi în rai îţi
trebuie răbdare): un cerc/hublou lăsînd privirea să pătrundă într-o biserică
medievală invadată de apă, cu un pian în plan secund, cu lumina reflectîndu-se
ceţos în unde, zgomot puternic de păsări şi zbaterea unei aripi negre în
dreptul unicei deschideri spre privitor. Purgatorio e o „tragedie privată“ a
unei familii (mama, tata, fiul – prima, a doua, a treia stea), unde, într-un
decor hiperrealist de la care nu-ţi poţi lua ochii, monotonia căminului e ruptă
de scena unui abuz, a violării copilului de către tată, undeva, în afara
privirii spectatorului, la care nu ajung decît sunetul, vocile, plînsul. În
final, cei doi se întorc pe platou, iar copilul e cel care-şi consolează
părintele. Iar decorul glisează din nou, într-un spaţiu al coşmarului, al
viselor nocturne care-l bîntuie pe băiat. Într-o camera oscura în care priveşte
printr-un hublou (acelaşi din Paradiso), prin faţa copilului defilează peisaje
şi figuri supradimensionate, arătări ca cele pe care le va fi întîlnit Dante în
călătoria sa, culminînd cu – întoarcere în inevitabilul vieţii – silueta
tatălui purtîndu-şi pălăria de cowboy, încercînd, de dincolo de sticlă, să-şi
atingă fiul.
Purgatoriul, pentru Castellucci, reprezintă lucrurile cu
care ne obişnuim, oribilul cotidian pe care ajungem să-l acceptăm. Finalul
Purgatoriului duce înapoi, în decorul hiperrealist al casei middle class, unde
scena abuzului se repetă, metaforic, cu un tată-copil şi un copil-adult. Purgatoriul
poate oricînd deveni infern.
*
Global vorbind, nu ştiu cum a fost altădată, însă anul
acesta Avignonul s-a dovedit teribil de critic şi politic. O mare împlinire a
strategiilor capitalismului, fie el şi neoliberal (ţinta predilectă a teatrului
actual): pune la bătaie bani, mulţi bani (s-o luăm aşa: o singură reprezentaţie
cu Purgatorio presupunea, am calculat, încasări din bilete de minimum 12.000 de
euro), ca să se vadă el însuşi îngropat în noroi…
Mansardă la Balcon
Într-un oraş de mărimea – echivalentă – a Sighişoarei
româneşti se joacă timp de trei săptămîni, în festivalul off, peste 1.000 de
spectacole. Motiv pentru care programul off-ului are cîteva sute de pagini şi
cam o jumătate de kilogram, o parte consistentă fiind ocupată de variaţiuni pe
tema commedia dell’arte şi a entertainment-ului de toate speciile. Oraşul e
literalmente acoperit de afişe, iar pe străzi te opresc, din metru-n metru,
membri ai companiilor independente în plină operaţiune de tractaj (ceea ce la
români s-ar numi flyere/fluturaşi în Franţa poartă numele de tracts, de unde şi
tractajul în cauză), presupunînd de la simpla distribuire de materiale
promoţionale pînă la scenete pseudoartistice improvizate pe unde nici nu
te-aştepţi, cu participarea veselă a tot soiul de oameni în costume medievale
sau de secol XIX, cu părul roz, în travesti, pe catalige, cu aripi de înger,
înarmaţi sau nu cu „unelte“ de menestreli ad hoc. Cred că am văzut de cel puţin
patru ori „clipul publicitar“ de la La Botte secrète de Dom Juan, trei tineri
în costume à la Cyrano de Bergerac, cu săbii şi tot tacîmul, răcnind cu avînt
rezumatul spectacolului şi datele reprezentaţiilor (am auzit că odată unul a
călcat greşit pe o treaptă şi a căzut, sărmanul, drept în nas). Distractiv,
deşi absolut toate producţiile pentru care m-am lăsat „tractată“ erau dintre
cele la care n-aş fi călcat nici moartă – Marivaux resuscitat prin metode
second life, poveşti de amor etern, în cheie comico-tragică, Sînt mort după
psihiatra mea (cu participarea psiholoagei X), şlagăre şi satire; o singură
dată mi-a venit să fac urît la operaţiunea de captatio benevolentiae – cam cîtă
minte de marketing poţi să ai ca să te apuci să împarţi fluturaşi cu Anna
Politkovskaia fix spectatorilor pe cale să intre la Hamletul lui Ostermeier, al
căror singur gînd e cum să se strecoare mai repede prin strîmta deschizătură
din gardul de protecţie instalat cu mare grijă în jurul Palatului Papilor?
Evident că nu toată lumea practică acest gen de reclamă, pur
şi simplu pentru că (1) nu toate spectacolele se pretează la operaţiunea în
cauză şi (2) unii nu au musai nevoie. E aproape oficial cunoscut faptul că, din
mai mult de o de spaţii de joc, unele au o faimă mai bună decît altele, la
unele publicul se duce singur, fiindcă ştie, cu înţelepciunea celor 42 de ani
de off, locurile unde se face teatru bun: la Théâtre des Halles, La
Manufacture, Théâtre des Doms (al comunităţii francofone din Belgia). Şi la
Théâtre du Balcon, pe a cărui scenă se joacă (încă, pînă la începutul lui
august) Mansarde à Paris/Les Détours Cioran, spectacolul lui Radu Afrim după
textul lui Matei Vişniec (întîlnire pe stradă – Elena Popa oprită de doi băieţi
în cămaşă albă şi pantaloni şcolăreşti, trei sferturi, care fac tractaj:
„Théâtre du Balcon? Uau, formidabil!“, fac cei doi, care „prestează“ într-o
sală de lîngă Balcon, cu un amestec de admiraţie şi regret în voce). Mansarda…
e programată la incredibila oră de 10.15 dimineaţa, echipa nu s-a omorît cu
pomenitul tractaj şi, totuşi, sala e destul de (sau foarte) populată. Nu ştiu
spectatorii, dar actorii (măcar echipa românească – Constantin Cojocaru, Elena
Popa, Andrei Elek) sigur nu au exerciţiul jucatului la ceasuri atît de
matinale, aşa că reprezentaţiile demarează cum demarează – singurul în formă de
dimineaţa pînă dimineaţa e probabil iepurele (botezat Chouette). După
experienţa nu foarte fericită de la Cluj (unde a montat originalul lui Vişniec,
Mansardă la Paris cu vedere spre moarte), Afrim a decis, probabil, că singura
posibilitate de existenţă a piesei e descompunerea ei pînă la stadiul de
pretext: anecdotica vieţii lui Cioran e redusă la chintesenţă, iar spectacolul
(în care Cojocaru străluceşte, pur şi simplu, prin enorma lui capacitate de a
incarna inocenţa unei vîrste dincolo de vîrstă) devine un eseu afrimian despre
uitare şi Alzheimer, într-o lume care se joacă vesel de-a sinuciderea, în care
se iubeşte şi se vorbeşte despre moarte cu aceeaşi calculată inconştienţă.
Amîndurora, iubirii şi morţii, le poţi răspunde cu aceeaşi „cea mai frumoasă
înjurătură urîtă“ (în româneşte în original): „Pizda mă-tii!“.
*
Cu un mare mister am rămas, totuşi, după Avignon. Afişul
festivalului in reprezintă faţa unui bărbat, într-un gros plan aproape
indecent; am întrebat mulţi oameni dacă ştiu cine e modelul, nimeni n-a putut
răspunde. Are cineva habar al cui e chipul festivalului?
despre cea mai frumoasa injuratura uritaninat - Joi, 24 Iulie 2008, 18:42
Draga Iulia, am citit pe nerasuflate povestirile tale despre nebunia avignonului cel de toate zilele in care ai fost tu acolo. Captivante si delicioase povestirile tale, ai reusit sa mai potolesti curiozitatea celor lipsiti de norocul de a se numara printe pisicile din noptile avignonului. Multumiri si o singura obiectie/corectie, pe care te rog s/o primesti cu toata intelegerea, pen ca vine din partea unui cititor care stia inainte de a se intilni cu cinismul si ironia lui cioran&afrim ce inseamna sa raspunzi iubirii&mortii cu aceeasi "cea mai frumoasa injuratura urita". Carevasazica, ca o fina si dura cunoscatoare a tuturor nuantelor in care poate fi rostita cea mai frumoasa injuratura urita, ma tare enervez cind injuratura este ortografiata gresit. Sa/i dam injuraturii doar i/urile ce/i apartin : PIZDA MA -TI (cu un singur i, pen' ca in forma asta injuratura se trage din "mama-ti" ... ); injuratura se bucura de doi de i doar in varianta : ce pizda ma/sii de treaba a fost in capetele organizatorilor avignon/ului, cind au stabilit ca incredibila ora de 10,15 trecute fix ar fi potrivita pentru o vizita in mansarda lui cioran&afrim?! Sper ca nu te superi pe mine, draga Iulia, dar injuratura cu pricina e in singele meu si taman singele stramosilor mei dobrogeni mi/a cerut sa/i respect dreptul la o corecta ortografiere. Cu multumiri pt intelegere!
Ma-tiiIulia Popovici - Marti, 29 Iulie 2008, 10:33
Dragă Nina,
Mulţumim pentru aprecierile generale şi atenta lectură, Cît despre p.-m..., adevărul e că DOOM, care ne dictează nouă viaţa lingvistică, zice la pagina sa 474 că şi mă-sii, şi mă-tii au cîte doi de i. De altfel, şi s, şi t sînt consoane surde, deci nu prea au cum susţine un (singur) i vocalic, i-ul e semivocalic.
Afrimchannel coco - Marti, 29 Iulie 2008, 14:23
AM vazut si eu spectacolul lui Radu Afrim si mi-a placut enorm! Reactia salii era pe masura. Umorul, jocul actorilor, proiectiile media tot tot. Iar mie mi s-au parut in forma cu totii, chiar si la 10,15 care e o ora abordabila, nu va legati de organizatori, sunt spectacole de dimineata pana seara, asta e traditia! Regret numai ca nu am putut vedea Castellucci. Voilà.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters