După ce a activat cîţiva ani buni ca dansatoare
profesionistă, Nola Rae a decis să devină eleva lui Marcel Marceau. De la care
a învăţat, declară ea într-un interviu acordat unei reviste italiene, „fineţea
exprimării artistice“. A ales „teatrul mut“, pentru că i se părea o dezvoltare
a dansului şi pentru că îşi detesta vocea. „A nu vorbi“ are, din punctul ei de
vedere, marele avantaj de a putea să interpretezi personaje masculine şi de a
juca peste tot în lume. A făcut-o deocamdată în 67 de ţări. Din 1974 încoace,
cînd, împreună cu Matthew Ridout, a fondat London Mime Theatre, s-a dezvoltat
artistic prin crearea unei modalităţi de exprimare ce combină mimă, clovnerie,
păpuşărie, obiecte, dans. Rae are o slăbiciune recunoscută faţă de opera
shakespeariană, pe care a explorat-o de multe ori în înscenările ei: un Visul
unei nopţi de vară, în care zînele erau jucate de păpuşi confecţionate din
vegetale; patru tragedii transformate în spectacole cu clovni; un Hamlet, la
două mănuşi, în care plastica mîinilor artistei este în prim-plan, un Macbeth
care se joacă pe o masă, iar „personajele“ sînt elemente care alcătuiesc un
prînz oarecare, plus Romeo şi Julieta, a căror tristă poveste de iubire este
spusă prin intermediul unor obiecte reciclate din pubele. Cele trei titluri
shakespeariene enumerate la urmă au devenit Home Made Shakespeare, spectacol în
care Nola Rae şi-a făcut auzită vocea. Pentru prima dată, vorbeşte şi
utilizează sonorităţi, justificarea estetică venind din faptul că teatrul cu
obiecte impune folosirea cuvîntului.
Mozart Preposteroso a pornit de la ideea genialităţii
compozitorului german. E un one woman clown show, în care, timp de o oră,
într-un spaţiu scenic de numai cîţiva metri pătraţi, cu cîteva elemente
sugestive de decor, cu ajutorul cîtorva păpuşi, pe tăcute, dar utilizînd drept
fundal sonor fragmente din muzica mozartiană, Nola Rae îşi desfăşoară forţa
imaginativă. E un spectacol luminos, tonic, care abordează biografia lui
Wolfgang Amadeus în cheie comică, dintr-un unghi neaşteptat. Simple, dar în
acelaşi timp sofisticate prin doza de creativitate conţinută, momentele curg în
aceeaşi armonie cu care ne cucereşte muzica lui Mozart.
Spectacolul debutează cu negativul profilului muzicianului
evocat, realizat pe o pînză uriaşă care, prin drapare, devine element de
vestimentaţie. Nola Rae e în travesti, poartă perucă, nelipsitul nas roşu, şi
începe prin a aranja cîteva foi, o călimară şi o pană pe un birou/clavecin,
înclinat spre public. Mozart e, deocamdată, o păpuşă-bebe, care încă din leagăn
scrie partituri fenomenale. Într-o altă etapă a vieţii, copilul-minune se
comportă ca un ţînc alintat, căruia, însă, îi uiţi rapid poznele cînd începe
să-şi plimbe mîinile pe clape. Hazul e omniprezent, vine atît din situaţiile
inventate, cît şi din felul în care sînt tratate scenic.Umorul e fin, poantele sînt bune – bătăile
metronomului îl adorm pe maestru, pompa de pudră pentru perucă e pe post de
jucărie, un gest infantil devine hazliu prin execuţie stîngace – într-o poveste
simpatică, susţinută admirabil de Nola Rae şi păpuşile ei. Interesantă e
scindarea produsă în raportul actriţă-păpuşă. De regulă, în animaţie mînuitorul
e, din punct de vedere teatral, în slujba inanimatului, rostul său fiind să dea
viaţă păpuşii. Nola Rae inovează, rămînînd personaj, dar conferind condiţie de
personaj şi manechinului din pînză pe care îl manevrează. Asta presupune putere
de concentrare, imaginaţie şi, fireşte, exerciţiu, un control perfect al
mişcărilor care trebuie să susţină, în acelaşi timp, două roluri. Ochii mari,
expresivi, o mimică foarte mobilă, jocul cu publicul printr-o privire complice
menţinută în poză preţ de cîteva secunde sînt atuurile acestei mari actriţe.
În România, Nola Rae a lucrat, în coproducţie cu Asociaţia
Cabotin, la Cluj-Napoca, Dracula the Clown, o parodie al cărei personaj central
este vestitul conte băutor de sînge. Aşa cum a procedat şi cu tragediile
shakespeariene, unde tragicul era transformat în comic, Nola Rae a supus o temă
horror, cea a vampirilor transilvăneni, unei transformări radicale de registru,
prin parodiere. Dracula the Clown debutează cu Bram Stoker în scenă, lustruind
o pereche de papuci, ai Contelui, aflăm mai tîrziu, meditînd la slăbiciunea
acestuia, care, ca personaj ficţional, poate fi eliminat oricînd şi încă
dintr-o singură trăsătură de condei. Mitul vampirului român e tratat ironic.
Apariţia lui Dracula, în loc să fie terifiantă, e hilară: iese dintr-o masă al
cărei blat e un capac de sicriu, e cam amorţit şi neîndemînatic.
Scenariul uzează de tehnici compoziţionale postmoderne:
autor şi personaj stau faţă în faţă, îşi vorbesc, se înfruntă, ideea
structurală e „ce-ar fi dacă?“… vampirii ar ajunge şi ei în prag de pensie.
Apare şi doamna Bloodbath, care eşuează în planul de a-şi face baia regenerantă
în sînge de fecioară; Van Helsing, vînătorul de vampiri, e total ineficient;
finalmente sînt chemaţi doctorul şi salvarea. Toată lumea poartă nas roşu
aplicat, ca să fie limpede că e vorba de un comic ludic, ceva între burlesc,
clovnerie, teatru popular şi carnaval, şi că totul e permis. Gaguri, jocuri de
cuvinte, căci la Nola Rae spectacolele de teatru mimat cuprind uneori şi
replici, aici chiar mai multe în comparaţie cu alte creaţii, dar dispensabile
în redarea story-ului, păpuşărie fac o reprezentaţie care te trimite cu gîndul
la parodiile horror din cinematografia ultimului deceniu, atît de gustate de
public. Mai ales de cel tînăr.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters