OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Mic, Bucuresti
O zi din viata lui Nicolae Ceausescu
de Denis Th. Dinulescu
Regia: Alexandru Tocilescu
Scenografia: Puiu Antemir
Costume: Iryna Catatsel
Muzica: Nicu Alifantis
Cu: Florin Calinescu, Coca Bloos, Mihai Dinvale, Oana Albu, Bogdan Talasman…

Numai Tocilescu putea sa aiba hazul si libertatea de a celebra o idee proasta cu atita frenezie: un text parodic despre Ceausescu, O zi din viata... deja pomenitului, la Teatrul Mic. De ce e proasta ideea?
Cred ca numind lucrurile le dai suflu. Cred ca a evoca o oroare intr-un fel reinfiinteaza oroarea. Fie si cu certe intentii de reprobare a ei, chiar si asa, oroarea capata imagine, capata un corp nou si, cu atit mai mult printr-un gest public, ea capata un nou sens, redevenind o realitate si o tema de reflectie. Or, aducerea aminte, reflectia publica perpetueaza spiritul ororii, asa cum drept-credinciosul reactualizeaza permanent faptele mitului exemplar. (Aristotelic, lucrurile stau exact invers, dar subsemnatarul, ca sa se compromita chiar de tot, prefera dialectica „raspublicana“ a lui Platon.)

Cum oroarea comunista n-are nici o sansa de a fi sublimata prin arta, aceasta „recorporare“ publica a ororii produce urmatoarele doua efecte:
1. ne solidarizeaza pe o tema deja solidara, reducindu-ne la conditia umila de public mic-burghez si non-artistic;
2. intretine prilejul citorva desolidarizati (in realitate mai numerosi decit ne sugereaza cuvintul „citiva“, si chiar foarte solidari) care observa ei ca oroarea aceasta nu era asa de oribila, ca „s-au facut si pe atunci lucruri bune“, ca „era mai multa ordine“ si „viata mai sigura“ etc. etc. etc., si astfel ticalosia devine o chestiune foarte, dar foarte relativa, iar risul parodic ne ajuta si mai bine sa luam distanta, sa ne eliberam de raul nostru solidar, constatind cit de relative sint lucrurile pe lumea aceasta.
Pe cind, in realitate, ororile, cu cit mai solidare, cu atit mai abitir ar trebui sa fie tinute sub tacere publica si sa constituie un domeniu obligatoriu al pedagogiei individuale! Blestemat nu e cel ce tace despre, ci dimpotriva, cel ce arunca in lume saminta cuvintelor blestemate. Cuvintul comunism (na, c-am zis-o!) nici n-ar mai trebui rostit in public, intii pentru ca dam nume unui neant fata de care am cazut deja de acord ca e neant, si-apoi pentru ca dam apa la moara celor treziti la deliciul nuantelor, care vad in acest neant – totusi – ceva.

Cu toate acestea, numai Tocilescu putea sa aiba hazul de a se lega de un text fara haz, de Denis Dinulescu, bun de brigada artistica, si sa faca un spectacol de brigada artistica. Daca premisa e nefericita, macar miza e benigna: spectacolul de la Mic nici nu infiereaza, nici nu infioreaza, nici nu da palme peste ceafa, nici nu face exercitii de exorcism in grup. Calitatile lui sint autenticitatea si seninatatea. Spectacolul nu regleaza conturi nici cu Ceausescu, nici cu visul lui de aur. Textul e suficient de slab incit nu sa nu vehiculeze decit stereotipurile stereotipurilor, e o suita de bancuri blege pe care Tocilescu (numai Tocilescu) are instinctul sa le arunce in scena asa blege cum sint, in toata dragalasenia lor nepolitica si neresentimentara. si-atunci e comic. Rizi cu pofta de Coca Bloos fara sa pui nici un pret pe rolul Cocai Bloos, Elena C. Si Florin Calinescu se joaca pe el si bine face. Si Mihai Dinvale se joaca de-a rolul de jucat si bine face.
Iar corurile de brigada sint splendide, sint autentice, cu figuranti pasionati de jocul lor de-a brigada. In general, oamenii de teatru au umor la porcarioarele astea parodice, eu n-am, dar numai Tocilescu ma poate pune in situatia sa am.