OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Inexistent: Numaratoarea inversa – Regia: Theodora Herghelegiu. Scenografia: Florin Botea Bros. Miscarea scenica: Ioana Popovici. Ilustratia muzicala: Viorel Florean. Interpreteaza: Dana Voicu (Zozo), Gabriel Coveseanu (El, Controlorul), Catrin Badina (Doamna, Mama), Bogdan Talasman (Domnul, Tata).


Numaratori apocaliptice

Apocalipsa gonflabila si Numaratoarea inversa sint cele doua comedii tandru-negre oferite publicului, anul acesta, de Saviana Stanescu. Prima isi asteapta scena, dupa ce a obtinut titlul de „Cea mai buna piesa a anului“ la Gala UNITER din primavara, cealalta a fost subiectul ultimei premiere a stagiunii, la Teatrul Inexistent, in gazduirea Teatrului ACT. Ambele vorbesc despre o lume de final de mileniu, pierduta nu atit in nebunie cit intr-o luxurianta de complexe pe care nimanui nu ii da prin cap sa le defineasca. Daca Arti, din Apocalipsa gonflabila, se pierde orgasmatic in hatisurile Internetului, pierderea in real, mediatic si pe rind a familiei nefiind mai emotionanta decit upgradarea ritmica a computerului, Zozo (de la „zuzu“, banuiesc), fiica celor doi specialisti ai ingropaciunilor, e pierduta frigid si haituit in obligatia de a exista, oficial ori pe apucate, ca obiect sexual in linia imbatabilului traditionalism al cuplului. Daca Arti gaseste totusi o forma „virtuala“ de comunicare („acum va vorbesc pentru ca sinteti in imaginatia mea sau in realitatea mea virtuala“), Zozo e deja un reflex aproape livresc al imaginatiei receptorului. Primul are nevoie de „ceilalti“, fie ei si infernali, vorba lui Sartre (chiar sosind din viitor, precum sexy-ciudata Labila), secunda e modelul non-comunicarii autoprotective prin excelenta. Apocalipsa e o senzatie buclucasa venind dinspre concursurile bingo televizive pentru celelalte personaje din Apocalipsa gonflabila, pentru ca Tatal si Mama din Numaratoarea inversa sa o utilizeze ca pe un soi de joaca de-a viitorul, dintr-un plictis trimitind spre vocatia ludica.

In orice caz, daca intiia comedie atinge statutul vastitatii prin ingenioase inserturi ale memoriei culturale si printr-un penultim tablou care suprapune, prin replicile consecutive ale lui Arti si ale Bunicii, istoria trupului nascut sa piara si istoria sexului nascut sa nasca cel putin tensiune, Thanatosul si Erosul asadar, a doua piesa e o jucarie paradoxala in folosul a trei sferturi de ceas de buna dispozitie pe pielea propriei conditii umane.
Capcana acestor texte – si in premiera de la Inexistent s-a vazut bine – e ca, la trecerea lor in scena, sa se ia in serios ingrozitorul loc comun al „comediei care ascunde o drama“. In definitv, raturnarea asertiunii nu e cu nimic mai putin adevarata si, totodata, cu nimic mai putin functionala artistic. Femeia, apocalipsa sau numaratoarea gonflate dincolo de modul de intrebuintare nu fac decit sa plezneasca vinilinul, cit de frumos colorat…


Zozo, Zuzu &Zaraza

Tatal (Bogdan Talasman) si Mama (Catrin Badina) (care vor fi, in acelasi timp, Barbatul si Doamna din tren, caci apartin aceleiasi categorii de mentalitate si comportament), el campion al groparilor si ea lider al bocitoarelor, au in dotare fiica Zozo (Dana Voicu), cam zuzu, ca sa zic asa. Zozo va trece, sexual, si in dotarea Controlorului (Gabriel Coveseanu) de tren (regizorul, Theodora Herghelegiu, va dedica vesel spectacolul SNCFR-ului), indispusa de spectrul maritisului din obligatie. Sigur, subiectul in sine putea genera o tragedie shakespeariana ori un film neorealist italian. Numai ca – si semnele textuale ale Savianei Stanescu sint suficiente – Numaratoarea inversa e o comedioara de week-end, ca sa zic asa, apropiata de pariul ionescian, cu ceva ingrediente hitchcockiene. Poti sa te incrunti, dar ar fi pacat. In spectacolul Theodorei Herghelegiu insa lucrurile stau cam asa: Zozo e din Napasta lui Caragiale, Controlorul de undeva din Mazilu si abia ceilalti doi de prin Ionescu. Or, marea eroare rezida tocmai in constructia primului personaj, care dintr-o zuza Zozo ajunge o Zaraza de telenovela in plin dramatism al maternitatilor pierdute. In pofida semnalelor de alarma care ar fi trebuit resimtite dinspre excelenta coloana sonora propusa de Viorel Florean, cu ale sale cinticele frantuzesti prelucrate pe computer sa sune ca o caterinca stricata. In loc sa defecteze caterinca spectaculara trimitind posibilele resurse patetice catre comedie (cum si textul o sugereaza), Dana Voicu ingroasa tusa catre imaginea unei depresii absolute, posibila pesemne in alt spectacol.

Nici scenografia lui Florin Botea Bros nu da pe afara imaginativ, cu exceptia costumului ambiguu sexual al Tatalui (Bogdan Talasman, de altfel, reuseste cel mai viu personaj al spectacolului), in carouri alb-roz si cu palarie pe care sta heraldica sa, cutitul, furculita si solnita. Pina la urma intreaga costumatie a Tatalui nu e altceva decit o ciudat-hilara fata de masa pentru preocupari sexo-civice in consecinta. Catrin Badina (Mama), noua achizitie a trupei, face fata cu brio jocului comic dezlantuit al lui Talasman, Tatal pentru care toate bulversarile sociale pleaca din pretul la carne. „Sacosardele“ lui Iliescu ori mai vechii „soimi ai cozilor“ sint posibile trimiteri polemice, intr-o bine intuita linie caragialesca. „Antrenamentul“ sotilor pentru noua inmormintare este unul dintre momentele cele mai izbutite ale spectacolului, semnate de cei doi. Asa cum mirajul Greciei trimite ceilalti doi actori in momentul cel mai neizbutit. Desi didascaliile ar fi cerut-o, tinta Grecia in care Zozo arunca sageti nu e pe nicaieri, desi macar un desen cu creta ar fi justificat momentul.
Probabil nehotarirea asupra cheii in care sa fie realizat a minat continuu spectacolul care, cu corectiile amintite, poate lesne deveni o comedie notabila, in viitoarea stagiune.