OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul ACT si Compania „Teatrul fara Frontiere“
Bash. O trilogie contemporana de Neil LaBute. Traducerea: Vlad Massaci si Mihaela Sirbu. Adaptarea scenica: Cristian Juncu. Cu: Mihai Calin, Vlad Zamfirescu, Ioana Flora, Mihaela Sirbu. Regia: Vlad Massaci. Scenografia: Andu Dumitrescu.


Se spune ca exista animale care, din motive necunoscute, aleg periodic sa se sinucida, ucigindu-si si puii si punind astfel in pericol supravietuirea speciei. De ce-o fac? Ce le poate face sa-si invinga instinctul de autoconservare? Simt ele, pe cai omeneste inaccesibile, ca anul viitor nu vor mai avea cu ce-si creste puii, o fac de teama secetei, a iernii grele, a inmultirii pradatorilor, a defrisarilor?

E foarte mult din acest impuls al refuzului speciei in personajele celor trei texte ale lui Neil LaBute din Bash. Latterday Plays, montate la Teatrul ACT de Vlad Massaci si Compania „Teatrul fara Frontiere“. Versiunea romaneasca a subtitlului, O trilogie contemporana, cu trimiterea sa la lumea tragediilor grecesti (lasind-o la o parte pe cea la Trilogia antica a lui Andrei Serban), e cit se poate de subtila, insa substratul speculativ al originalului ramine intraductibil. Latterday Plays nu sint doar piese cu mormoni (credinciosi ai Bisericii Sfintilor Ultimelor Zile), ele sint, mai ales, povesti ale unei apocalipse autoinduse in care, inconstient, dar poate nu chiar, fiintele umane isi refuza perpetuarea speciei.

Dintr-un motiv sau altul, Massaci a preferat sa nu dea titlurile celor doua monologuri si-un (fals) dialog, poate si pentru ca duc la o lectura orientata a spectatorului (doua sint aluzii la mituri clasice faimoase): primul, cel care-l aduce in scena pe Mihai Calin in cel mai bun rol al lui din ultimii ani, se numeste Iphigenia in orem, duetul Vlad Zamfirescu-Ioana Flora, O haita de sfinti, poarta o ironie... mormona, iar bucata Mihaelei Sirbu, cea mai puternica emotional (fiindca Mihaela Sirbu e o foarte buna actrita care joaca prea rar) are titlul Medea Redux. N-o sa spun acum ca redefinirea miturilor culturii occidentale e tentatia irezistibila a postmodernismului – nu cred ca Bash e un text postmodernist; as spune, mai curind, ca citirea monologurilor in cheia oferita de titlurile lor e un drum din multele posibile (unul dintre cele care sfirsesc prin a se inchide), cam ca usile din Alice in Tara Minunilor.

Pe de alta parte, ca amanunt anecdotic, dintre eroinele feminine ale tragediilor grecesti, cea care pare sa fi rezistat vremii nu e buna Antigona, ci barbara Medea, ucigasa-de-prunci (tot Medea Redux se numeste un alt monolog dedicat ei, al lui Heiner Müller, si nu e singurul caz) – ceea ce s-ar putea sa spuna ceva despre eternul omenesc. Cred mult mai mult intr-o interpretare aparent laterala a Trilogiei contemporane de la ACT – ca disectie a necunoscutei forte care-l indeamna pe omul zilelor noastre sa pirjoleasca totul in jurul lui, pina la a distruge ceea ce ar fi trebuit sa vina dupa.
Functionarul lui Mihai Calin vorbeste; a adus in camera lui de hotel un strain pe care spera, nici macar in secret, sa-l imbete ca sa uite ce-a auzit. Ii povesteste intr-adevar lucruri oribile, dar cit de singur trebuie sa fie cineva ca sa fuga la sute de kilometri de casa pentru a-i vorbi unui necunoscut? De fapt, nevoia de a-si impartasi pacatul, la ani dupa consumarea lui, e ultimul reflex uman al acestui barbat: crede si el in fictiunea cuvintului care ispaseste, in materializarea prin marturisire a unei iertari de care simte vag ca are nevoie.

Discursul lui e alunecos, e o calatorie sinuoasa (ca inelele unui sarpe pe cale sa ucida; ar trebui sa-l vedeti pe Mihai Calin cum isi inclesteaza degetele vorbind), cu zeci de false usi, prin memoria unui om meschin, a carui viata se concentreaza asupra singurului ei moment memorabil: odata, de mult, si-a sacrificat fiica de 5 luni. Si-a sacrificat-o degeaba.
Exista niste studii asupra autismului care, constatind incidenta mai mare a sindromului Asperger la baieti, spun ca, in mod pervers, aceasta concentrare exclusiva pe gindirea matematica, logica, si incapacitatea de a relationa social ar fi forma absoluta a adaptarii mintii masculine: e, intr-un fel, o supravietuire a sinelui prin refuzul celorlalti. Alegerea pe care-o face maruntul functionar mormon, fatarnic, misogin e una – cumva – autista: invocind soarta, supravietuieste in ciuda tuturor. Iar faptul ca victima sa era fata (singura sa fiica), iar copilul care vine sa-i ia locul e un baiat nu e tocmai intimplator: trebuie sa fie cineva care sa poata lua, cind va veni timpul, aceeasi decizie de viata si de moarte. Cineva destul de puternic sa poata supravietui, el singur.

John (Vlad Zamfirescu), cel din O haita de sfinti, ar putea fi chiar fiul functionarului de mai-nainte (are numele dat de acesta ultimului nascut); totusi, tatal lui e predicator mormon si traieste in alt oras. John si Sue (Ioana Flora) merg la un chef (bash) si-si fac de cap o noapte in New York; victima – intotdeauna exista una – e un homosexual din Central Park. Heterosexual cu opinii transante, John se lasa totusi sarutat de poponarul acela; de ce? Si, mai ales, de ce-i ofera ca verigheta de logodna lui Sue tocmai inelul luat de pe mina homosexualului? Spre deosebire de barbatul din primul monolog, John si Sue sint inca bine strinsi in corsetul conventiilor de conduita in care par sa creada. Dar sint tineri la fel cum Bonnie si Clyde erau, si nici lor specia nu le va supravietui: John e homosexual reprimat, iar Sue... Sue se excita la vederea singelui, fie si numai o picatura din el.
In Medea Redux, Mihaela Sirbu face o declaratie la politie; e mama, are 28 de ani si un pacat pe care l-a pus la cale in ultimii 14.

Povestea ei are si ea o mie de fire, care, intr-un tirziu, se string intr-unul, singurul care conteaza; si, spre deosebire de cei dinainte, ea stie. E deja dincolo de bine si de rau, pentru ca, la rindu-i, e o victima; s-ar putea ca acea crima sa nu fie a ei, ci a barbatului. O crima pedepsita cu o alta, care-i distruge pe toti cei implicati. De fapt, o data cu ea, cercul e perfect: nu e o chestiune de sex, ci o perversitate genetica ce ne-mpinge spre autoextinctie, nu ca indivizi (caci ne iubim prea mult), ca specie. Tentatia de a locui un pamint pirjolit.
In sine, Mihaela Sirbu e un tablou de la care nu-ti poti lua ochii: e o femeie care n-a apucat sa faca prea multa scoala, dar viseaza la animale marine. Cind tace, ai putea sa juri ca nu va mai deschide gura, cind vorbeste, pare ca-si descopera gindurile si cuvintele in acelasi timp. A facut din muzica lui Billie Holliday o arma a mortii propriului singe. Asa arata un monstru, o barbara? Culmea, asa arata un om – si nimic mai mult.

Lumea din Bash e una fascinata de autodistrugere, drapata in faldurile bogate ale ipocriziei morale si modelata de filmele consumismului american (fie ele si Kramer vs. Kramer). O lume care se incarneaza incredibil pe scena – si aici sta pariul (subtil-pervers) al unui regizor rafinat ca Vlad Massaci: o scenografie minimala, un ecleraj discret (amindoua excelent executate de Andu Dumitrescu) si patru actori care nu se misca de pe scaun, dar reusesc sa te faca sa privesti imaginea dezgolita a ororii umane in tot ce are ea mai electrizant. Un peisaj al cadavrelor vii cum rar poti vedea.