OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National Constanta,
Compania „Ovidius“

Inimi cicatrizate de Max Blecher
Scenografia: Alina Herescu
Video artist: Florina Titz
Cu: Marian Adochitei, Lana Moscaliuc, Nicoleta Lefter, Emilian Oprea, Mihai Smarandache, Diana Lupan, Georgiana Mazilescu, Dan Zorila, Bogdan Bucataru, Cristina Oprean, Diana Cheregi, Alexandru Mereuta, Turchian Guzin Nasurla, Remus Archip, Loredana Luca, Ionut Tunescu, Sorina Urzica
Dramatizarea/Regia/Coloana sonora/Foto/Filmari: Radu Afrim

Exista momente in viata (viata critica, vreau sa zic) cind, oricit de mult ti-ar placea un spectacol (iar Inimi cicatrizate e unul dintre acelea de care te poti de-a dreptul indragosti), simti nevoia sa te dai cu un pas in spate din fata entuziasmului liricoid care pare sa-i fi cotropit pe cei dintii privitori/comentatori ca macar sa incerci sa-ti convingi cititorii ca acolo mai e vorba si de altceva (cum ar fi teatru) decit de nesfirsite revarsari de efuziuni sentimentale personale.

Ar trebui, de pilda, spus ca, dintr-o optiune a lui Radu Afrim mergind de la scapare/eroare la... nu se stie ce, numele unuia dintre personaje e modificat: Quintonce e, la Blecher, doar Quitonce (marturisesc ca observatia initiala, desi sint o iubitoare de Blecher, nu-mi apartine mie, ci unor nefilologi de la LiterNet). Pe urma, n-ar fi rau de precizat ca acele gutiere/paturi pe roti transformate in prelungiri materiale ale trupurilor imobilizate in corsete de ghips sint intru totul creatia scenografei Alina Herescu (pornind de la descrierea – poetica, de altfel – facuta de Blecher paturilor de care erau tintuiti bolnavii de la Berck). Alina Herescu are, pe linga o lista lunga de spectacole la care a lucrat (si cele mai multe dintre montarile lui Radu Afrim sint facute cu ea), un simt acut pentru constructii vizuale din specia instalatiilor (exemplul absolut e decorul de la Mama Lolita, pusa in scena de Szabo K. István la Maghiarul din Timisoara, dar cam la fel era si in Woyzeck-ul lui Radu Apostol de la Braila). Iar personajele/actorii devin, in Inimi cicatrizate mai mult decit oriunde altundeva, elemente ale instalatiei-spectacol: intreaga lume a tuberculosilor de la Berck e una a fracturilor si cicatricilor infasurate in ghips (pina la umbrela si gramofoanele de jucarie ale Evei), care nu vindeca, dar ascund si, uneori, mimeaza – caci ghipsul e o proiectie a nevoii de aparare in fata nu doar a bolii, dar si a lumii sanatoase.

Si iarasi, pentru gustul amatorilor de recenta istorie teatrala (dar cu ceva consecinte in constructia spectacolului de care vorbim), sa adaugam ca Lana Moscaliuc, Eva-cea-mult-de-gramafoane-iubitoare din Inimi cicatrizate, absolventa de actorie la Cluj, o jucase cu ani in urma (pe cind o chema nu Lana, ci Lacramioara) pe Anfisa in prima versiune, din scoala, a celor Trei surori a lui Afrim (rol care avea s-o faca celebra, mai tirziu, pe Elena Popa). Iar Eva din Blecher-ul lui Afrim e Anfisa din Cehov-ul aceluiasi, e Bunica din Plastilina, Dupa din Krum si Proprietarul din Plaja (ca sa scanam pe fast-forward spectacolele recente ale regizorului): urma inocentei lasate de Dumnezeu pe pamint ca sa marturiseasca adevarul, traind viata in autentic, pre limba unor copii batrini cu traume psihic-mentale. Din pacate, dincolo de a fi instante de reflectie pentru spectacol, personajele-reper ale lui Afrim se epuizeaza pe sine destul de repede (nu si Dupa Andreei Tokáy – diferenta de nervi si personalitate actoriceasca...). Ce ramine e duiosia nesfirsita a samovarului Anfisei, a colacului de salvare al Proprietarului si a rindurilor dupa rinduri de minuscule gramofoane pe care Eva le extrage din generosul ei sort, in unicul ei moment de fuga din jocul de-a moartea al spiritelor de la Berck.

Da, Inimi cicatrizate e un spectacol superb la care, sincer, prima reactie e de amutire: daca tot teatrul lui Afrim vorbeste despre frica – de moarte, de batrinete, de boala, de oameni, de dragoste – si despre existenta la margine (dintre viata si moarte, oameni si fiinte, a fi si a trai), ei bine, la Constanta, teatrul acesta isi scutura aripile de ironie si cinism in care se drapeaza cel mai adesea, pentru a striga in gura mare despre un loc cu verdeata, unde nu e nici intristare, nici suspin pentru sufletele pierdute ale lumii asteia mari si rele. Cum sa scrii despre asa ceva fara sa devii, in avintul lirismului, banal?