OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Studioul Casandra – Oferta de serviciu – Decoruri: Stefan Caragiu. Costume: Liliana Cenean. Intrepreteaza: Adriana Titieni (Alexandra), Domnita Iscru (Irene), Stefana Zamfirescu (Carla), Adriana Butoi (Petra), Rodica Lazar (Maria), Paula Niculita (Cati), Ada Simionica (Tuta), Ciprian Nicolaiasa (Harry).


Clasa de la UATC a lui Gelu Colceag (Doru Ana, profesor asociat, Radu Gabriel, asistent universitar) ofera, pe scena de la Casandra, sub indrumarea lui Doru Ana, o excelenta surpriza, in primul rind in ordinea unei raritati scenice: firescul. Surpriza se cheama Oferta de serviciu si reprezinta debutul in dramaturgie, cu dreptul, a doua actrite care, tot cu dreptul au inceput actoria acum citiva ani: Lia Bugnar si Dana Magdici. Nimeni nu incearca sa covirseasca pe nimeni in aceasta experienta scenica, fara ca ea sa devina, totusi, o pauza de relaxare intre doua spectacole complexe. Decorurile lui Stefan Caragiu imagineaza o antecamera functionala si cocheta, costumele Lilianei Cenean aduc in scena, fara sofisticare ori cine mai stie ce simbolisme, trecatorii din strada. Povestea, la rindul ei, e lipsita de explozii: un anunt din ziar cauta „tinara talentata“ (la ce Dumnezeu, nimeni nu afla), iar reactia este aparitia a sapte fete care vor astepta vreme de un ceas si ceva comanditarul, ce nu isi face aparitia. Fetele se vor plictisi si o vor sterge catre anunturi mai serioase numai ca… Numai ca discursurile lor (si aici meritul se imparte perfect intre text si jocul actoricesc) fac apel insa o data la firesc, fara umbra de exces, prin crearea abila a unei situatii de intimitate intre, in definitiv, adversare.

Sentimentul optim al textului si al scenei, in egala masura, duc la performanta actoriceasca de a individualiza, deci a face credibil, fiecare dintre cele sapte personaje, ceea ce, sa recunoastem, nu e deloc de ici de colo. Profa de franceza Alexandra, a Adrianei Titieni, penduleaza intre intelectualitatea cu rost pierdut intre insatisfactii salariale si sexuale, al caror panaceu pare a fi telenovela, si speranta intr-un job admisibil. Irene, fata buna de companie, cu stagiul liceal satisfacut, a Domnitei Iscru, isi poarta aura sexy intre laudarosenie si angoasa, via mitomanie mai repede impusa decit nativa, intre plimbarile ipotetice prin Europa si apartamentul „de serviciu“ oferit de sponsorul sexual. Carla, eterna studenta la psihologie „la Hyperion, la particulari“, a Stefanei Zamfirescu, tenteaza pina la ridicol situarea oricarui gest in fise speciale, mod de autoaparare printr-un gir intelectual nedigerat si indigest, rezultat al traumei imposibilitatii de a artificializa contextul cu tot cu sine, dintr-un defect de asezare a valorilor si inevitabile lipsuri financiare. Maria Rodicai Lazar este explozia de vitalitate si sarcasmul limita al stripteusei de cabaret, satula de autoasumarea, seara de seara, a conditiei de obiect defulant, lipsita de complexe, dar, minune, proprietara unui sentimentalism cu vocatie umanitara. Cati, naiva absoluta a Paulei Niculita, balanseaza intre copilul luat la orfelinat si un soi de verticalitate unica de Candide care parcurge lumea nu din pasiune ci doar pentru ca nu are incotro. Gospodina coafeza Tuta, a Adei Simionica, fata buna si pusa pe conversatie, drege si strica situatii dintr-o inconstienta in fata careia orice act de acuzare isi pierde rostul. In fine, Petra Adrianei Butoi este cheia ascunsa a povestii, taciturna si eterata, cu un fel de mila perpetua, speciala, in priviri. E, in definitiv, compasiunea participativa a creatorului, caci, vom afla spre sfirsitul spectacolului, ea e un dramaturg care inregistreaza toata conversatia, pentru un nou text, voit lipsit de pretentii baroce.

Individualizind perfect personajele, si avind curajul de a evita artificiul de orice fel, cu un umor intrinsec de buna calitate, povestea eventual banala atinge in spectacolul de la Casandra parametrii unui eveniment scenic de bun augur. Inca o proba a bunei scriituri operate de Lia Bugnar si Dana Magdici vine si din economia de miscare, cele sapte actrite scolarite utilizind in primul rind nuanta vocala cu o functionalitate care poate provoca invidia suficientor consacrati. Spectacolul se organizeaza pe momente de forta ale naratiunii si pe continue trimiteri la sectorul kitsch al realitatii, caruia, pina la urma, nu ii scapam nici unul. Eroi de telenovela, locuri comune ale textelor publicitare de toate felurile pina la cele cu pretentii patriotard-turistice, amanti cu calitati evident inventate, conversatii despre sex, datul in carti (asta da, chiar uneste grupul), creeaza un anume tip de solidaritate feminina care conduce incet si abil catre confesiune, catre renuntarea la masca, dar, pina la urma, si la asteptare. Visele cu suport de telenovela ale lui Cati, povestea Carlei despre piromanul asasin, marturisirile Irenei ating contrapunctul in momentul sentimental-maternal al celei dintii, intr-o alunecare de mare rafinament pina la limita pateticului pe care, din fericire, nu o depaseste. O partitura Holograf cintata in cor si paharul de whisky vor excita convivele catre un moment violent cu jigniri haioase, pina la urma, precum „telenovelista neimplinita sexual“. Cearta intoarce fetele in sentimentalitate, Maria o ia pe Cati la ea spre a-si recupera copilul, timpul de asteptare se incheie si doar Maria, ultima care pleaca dar si unica posesoare a luciditatii, va intreba, iesind: „Petra, ce tot scrii tu acolo?“ Caci povestea se pregatea deja sa intre in istorie, via reportofon. Petra vine la rampa, asculta, reia, reia, murmurind: „Oferta de serviciu“.

Probabil din neincredere in calitatile textului, cei care au supravegheat regia au mai asezat, dupa finalul absolut plauzibil, inca un final si un epilog, bine gindit si el, dar, oarecum, din alt spectacol. Apare, probabil editorul Harry (Ciprian Nicolaiasa) care o face cu ou si cu otet pe Petra pentru fetele ei „cam banalute“, care vrea premiu „la UNITER, nu la Buhusi“, care se considera „normal ca toti din sala“ in orgoliul sau stupid, reusind un „scandal cu publicul“ scurt si eficient. Intrebarea pe care totusi mi-o pun este daca acest epilog avea rost, daca nu ar fi mai buna preluarea lui ca idee a unui alt spectacol-sarja. Nu de alta, dar, prin efect, al doilea final, oniric, cu personajele care revin in penumbra imaginatiei Petrei care „se dezbraca pe intuneric si saluta mereu prima“, propune, la rindu-i, un al treilea spectacol.