TEATRU. Oscarurile teatrului românesc – cu dus-întors - Numarul 566 - Martie - 2011 - Arhiva

TEATRU. Oscarurile teatrului românesc – cu dus-întors

Liviu ORNEA și Iulia POPOVICI în dialog

Autor: Liviu ORNEA, Iulia POPOVICI | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

TEATRU. Oscarurile teatrului românesc – cu dus-întors

Au fost făcute publice nominalizările pentru Premiile Uniter, Gala urmînd să aibă loc pe 18 aprilie. Aceste nominalizări sînt pretextul unei discuții în care miza a fost nu o listă alternativă de posibili premianți, ci rolul și modul de funcționare a singurelor premii teatrale din țara noastră.

Liviu Ornea: Să începem așa: nedumerirea mea este de ce a fost nominalizat Horațiu Mălăele.

Iulia Popovici: N-aș ști să-ți răspund, fiindcă, după cum știi, laDineu cu proști nu m-am dus.

L.O.: Eu l-am văzut, am și scris despre el, iar Mălăele face acolo, foarte bine, același lucru pe care-l face, foarte bine, în toate spectacolele lui. Nu înțeleg însă de ce trebuia nominalizat.

I.P.: Să zicem că experiența mea de jurizat poate furniza un potențial răspuns. Există ipoteza ca juriul să fi avut probleme în a desemna al treilea nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal.

L.O.: Nu-i așa, pentru că exact ceea ce face Horațiu Mălăele în Dineu cu proști fac cei trei actori din Artă de la Bulandra. Este exact același gen de text și spectacol, ba chiar Artă e/se vrea mai profund. Nu văd diferența, recitalurile actorilor de acolo s-ar putea să fie mai mult decît face Mălăele la Național. Așa că nu văd de ce aceia au fost cu totul neglijați, în schimb, Mălăele a intrat la nominalizări.

I.P.: Dacă te uiți la ansamblul nominalizărilor, viziunea e una tradiționalistă. Singura prezență neașteptată e Petronela Grigorescu (nu pentru că n-ar merita, dimpotrivă, ci fiindcă nu face parte din mainstream-ul general). Însă Noaptea furtunoasă e un spectacol care a stîrnit multă vîlvă, e producția unui teatru național și e montarea unui regizor dintre „cei buni“, fie el și iconoclast, cum e, în ultima vreme, Alexandru Dabija.

L.O.: Tot nu mi-ai răspuns. Hai să te mai întreb ceva, dacă tot vorbeam despre actori (și pe urmă ne întoarcem la nominalizări). Eu sînt foarte mirat să citesc din ce în ce mai multe cronici în care se vorbește despre spectacole fără să se spună nimic despre actori. Și nu înțeleg, mi se pare aproape o contradicție în termeni. Scrii un text în care vorbești despre text, despre semnificație, despre viziunea regizorală, iar asta pare mai important decît jocul actorilor, iar la un moment dat, ei apar într-o înșiruire, chiar dacă sînt considerați foarte buni, aprecierea se reduce la un cuvînt („excepțional“, „precis“ etc.). Am citit așa ceva într-o cronică despre Ivanov de la Bulandra. Dacă așa scriem cronicile, pe ce se bazează nominalizările pentru actorie?

I.P.: La modul ideal, felul în care scrii o cronică depinde de genul spectacolului. Nu toate spectacolele sînt de actori.

L.O.: Dar tot de actori sînt jucate. Iar Ivanov e o montare unde actorii contează.

I.P.: Despre Ivanov o să vorbim la anul pe vremea asta, la următoarea ediție a Galei Uniter. Iar acum tu mă plasezi iarăși în postura avocatului diavolului, care la sfîrșit își ia toate castanele. Mi-o asum, cred că am o explicație pentru cazul producțiilor cum e Ivanov: pe texte clasice, făcute de regizori atît de cunoscuți, încît nasc inhibiții, și cu actori care nu nasc inhibiții similare. Există o ierarhizare în lectura unui spectacol, iar uneori, economia spectacolului nu e totuna cu economia receptării lui critice.

I.P.: Ar trebui să ne gîndim, totuși, la faptul că cele trei membre ale juriului au făcut o muncă titanică: au fost numite în luna decembrie și aveau de recuperat întregul an.

L.O.: Aici ajungem la veșnica problemă – de ce nu se pot organiza lucrurile în țara noastră normal și din timp? E un număr mic de oameni care pot intra în juriu și, bănuiesc, trebuie rotiți. Dar tot nu mi-ai răspuns la întrebarea despre Horațiu Mălăele, așa că-ți pun alta, să văd cum te descurci în rol de avocatul diavolului. Explică-mi nominalizarea Livezii de vișini la Cel mai bun spectacol.

I.P.: N-am nici cea mai mică idee. Cum am probleme să înțeleg cum poateNeguțătorul din Veneția să aibă nominalizare exclusiv pentru Cea mai bună regie. Este pentru mine inexplicabil.

L.O.: Probabil că ideea regizorală se vede foarte bine în spectacolul însuși, pe care, în viziunea nominalizatorilor, toți ceilalți au trădat-o, pe ici, pe colo. Eu am văzut Neguțătorul… și mi s-a părut că mai era cîte ceva de nominalizat acolo, dar nu e treaba noastră să propunem alternative.

I.P.: Nu, treaba noastră, ca niște cîrcotași ce sîntem, e să ne întrebăm care este, care ar putea sau/și care ar fi bine să fie filozofia acestor premii, dincolo de independența totală a membrilor juriului. Ce vrei să spui cu aceste nominalizări, în afară de clișeul cu „cel/cea mai bun(ă)“.

L.O.: Eu nu cred că e un clișeu, cred că exact asta ar trebui să se întîmple. Nu e nevoie de criterii estetice non-standard etc. Chiar trebuie să găsești actorul cel mai bun.

I.P.: Dar asta o faci oricum în interiorul unei paradigme estetice. Există actori de stand-up comedy absolut minunați, așa cum există și foarte buni actori de revistă. Însă ei nu intră în paradigma nerostită și, totuși, atît de prezentă.

L.O.: Dar nu poți nici să multiplici categoriile, să dai premii pentru teatru contemporan, teatru clasic, vodevil sau mai știu eu ce. Oricum, totul se reduce la „cel mai bun din ce-am apucat eu să văd“. Paradigma implicită privește tipul cel mai răspîndit de teatru.

I.P.: Adică tipul cel mai răspîndit de teatru e cel practicat de teatrele de limbă maghiară din România (căci două din trei nominalizări pentru Cea mai bună regie și două la Cel mai bun spectacol privesc producții ale unor astfel de instituții)?

L.O.: Ce se joacă în teatre cu scenă și cortină, sau dacă e ceva mai ciudat, măcar să fie făcut de Purcărete. Cam asta văd. Nu zic că e bine sau rău. Ai întrebat ceva, iar eu am răspuns.

I.P.: Răspuns valabil și pentru „de ce Livada de vișini“. E un text mare, e la Național (deși n-are cortină), e cu actori cunoscuți.

L.O.: Aristotel ne învață că sentimentul de recunoaștere e important.

I.P.: Iar singurul dintre cei nominalizați, dintre actori (la masculin), care face altceva decît ce știm, e Marius Manole.

L.O.: Ceea ce mi-ar plăcea mie spun de mult: dacă s-ar putea explicita un set minimal de criterii pe care să le împărtășească mai multă lume.

I.P.: Poate nu criterii pe puncte, ci o paradigmă explicitată și asumată.

L.O.: Iar cum asta se pare că nu se poate…, mergem înainte tot așa, fiecare juriu își aplică propriile criterii, mai aplică și alte principii non-estetice. Aș cere Premiilor Uniter să fie corecte, atît, sînt niște premii clasice, nu le-aș cere să descopere avangarda, să impună noul. Nu asta e treaba lor. Dacă sînt numai cîțiva scenografi care lucrează bine, asta e.

I.P.: Sau e vorba că noi înțelegem doar un anume gen de scenografie? Că ceea ce înțelegem noi prin scenografie privește un model unic – avînd creații exemplare, nu despre asta e vorba –, dincolo de care nu putem recunoaște o bună scenografie? (Sigur că, deși am promis că nu dăm alternative, mă gîndesc la decorul Iulianei Vâlsan din Avalanșa de la Național).

L.O.: Înțeleg ce vrei să spui despre scenografie, dar așa cum arată lucrurile acum, FNT e cel care lucrează cu identificarea noului, Premiile Uniter confirmă consacrarea.

I.P.: Logica Festivalului Național de Teatru (FNT) ar trebui să fie alta decît a Premiilor Uniter. FNT nu are de ce să ia în considerație o amplă perspectivă temporală comparativă, pe cînd Premiile Uniter au un rol important în contextul istorico-estetic al practicii teatrale. Ca să folosesc vorbe mari, FNT funcționează sintagmatic, iar Premiile Uniter – paradigmatic.

L.O.: Zici tu c-ar trebui să fie altceva, dar se lucrează, totuși, cu ceea ce există. Majoritatea regizorilor nu simt nevoia să facă ceva foarte nou, de fiecare dată. Chiar tu spuneai că e bine să existe spectacole pentru marele public, acolo nu faci mari inovații, publicul e conservator.

I.P.: Și de ce ar trebui să premieze spectacolele care nu au nici un efect asupra esteticii teatrale actuale?

L.O.: În sfîrșit, ai spus-o! Tu ai vrea ca aceste nominalizări să cuprindă exclusiv acele spectacole care, într-un fel sau altul, modifică direcțiile estetice actuale.

I.P.: Astea nu sînt nominalizări făcute pentru publicul în general. Sînt premiile breslei, nu sînt obiect de referendum și de largă adeziune publică. Nu numărul de bilete vîndute contează.

L.O.: Eu aveam impresia că e tocmai pe dos, FNT a venit în fiecare an cu alt concept, indiferent de opinia publică. Într-adevăr, și nu doar anul ăsta, ci mai de fiecare dată, Premiile Uniter se suprapun, într-un fel, cu niște premii de popularitate, la fiecare categorie.

I.P.: Spre deosebire de FNT, Premiile Uniter nu implică masive fonduri publice, ele sînt interesante și afectează, în copleșitoare măsură, doar breasla.

L.O.: Așa vezi tu lucrurile, nu și Uniterul, care dimpotrivă, a încercat să le transforme într-un fel de Oscaruri. Așa sînt ele gîndite.

I.P.: Dar pînă și Premiile Oscar au un efect mult mai puternic înăuntrul breslei decît în rîndul marelui public. Nu e vorba că un Oscar duce la recorduri de vînzări în cinematografe, ceea ce crește, în primul rînd, e cota celor premiați. Nimeni nu trece pe afiș că nu știu care spectacol, regizor, actor ori scenograf au obținut Premiul Uniter, și nici spectatorii de la Tîrgu Mureș n-o să rupă ușile la Iunie, dacă Adriana Grand obține Premiul pentru Cea mai bună scenografie, ceea ce cîștigă premianții sînt un statut, mai multe oferte de a lucra și onorarii mai mari. Întregul proces e invers – nu sînt premiați pentru că sînt iubiți de marele public, actorii (doar ei) pot cîștiga, eventual, un plus de vizibilitate fiind premiați de Uniter. Festivalul Național de Teatru e cel care ar trebui să satisfacă nevoile cît mai multor categorii de spectatori, nu Premiile Uniter, nevoile marelui public.

L.O.: Iar eu observ, din nou, că se întîmplă exact pe dos: FNT are tendința să devină tot mai elitist, să lucreze cu criterii estetice nu la îndemîna spectatorului obișnuit, pe cînd Premiile Uniter – dimpotrivă. Aici ar trebui să intervină Caragiale: să se facă vițăvercea… Lucrul asupra căruia am căzut amîndoi de acord e că nominalizările au fost echilibrate. Atîta tot.