Deşi aparţinînd unor specii
diferite (cît de diferite mai pot fi ele, din moment ce, pentru
a parafraza titlul unui celebru volum de poezie, în fond toate
sînt comedii), două foarte viguroase spectacole ale Teatrului
„Sică Alexandrescu“ din Braşov –
Puterea obişnuinţei, după
Thomas Bernhard, în regia lui Claudiu Goga, şi
Despre iubire
la om, după Cehov, în regia lui Alexandru Dabija – au ceva
în comun: pădurea. Pădurea desfrunzită. Modul în care
aceasta este utilizată scenografic face pur şi simplu diferenţa
conceptuală a celor două exerciţii scenice. Pădurii lui Goga
(regizorul îşi semnează singur decorul, costumele, excelent
gîndite şi ele, aparţinînd Liei Dogaru) îi este
esenţială multitudinea de ramuri subţiri, de filamente aproape
imposibil de urmărit, un ocean de dendrite prin care viermuieşte
multitudinea de complexe şi de obsesii freudiene. Pădurea lui
Dabija (semnată de Cosmin Ardeleanu) este una de mesteceni (nici o
legătură cu filmul lui Wajda, deşi, cine ştie?...), din care au
mai rămas doar trunchiurile, dacă nu falnice, ca ale stejarilor,
cel puţin falice, în folosul personajelor încărcate
hormonal şi al spectatorilor daţi în vileag ca voyeuri.
Augsburgul din vis
Pădurea lui Claudiu Goga asigură
planul doi al tribulaţiilor cvintetului de circ din povestea lui
Bernhard. Planul trei, al cortinei, lasă din cînd în
cînd să se întrevadă Augsburgul din vis, sala de
spectacol ce, în sfîrşit, va rezona, aşadar va împlini
destinul celor cinci artişti ambulanţi care, în acelaşi
timp, vor aduce la perfecţiune „Cvintetul păstrăvului“, prin
interpretarea desăvîrşită a lui Schubert.
Numai că, deşi utilizat drept leac de
„concentrare“, neîntrerupt de douăzeci şi doi de ani,
panaceul schubertian tot nu va funcţiona, căci cei cinci artişti
de circ nu sînt decît victime (ale datoriei?), patru
dintre ei detestă, în definitiv, muzica, iar marele maestru,
Caribaldi (Marius Cordoş), devastat de dureri de spate şi cu un
picior de lemn (diavolul şchiop?), ştie că „nu-l poţi cînta
pe Schubert cu faţa suptă de durere“. Iată de ce aceste cinci
fiinţe nu pot realiza cvintetul, interpretarea desăvîrşită,
existenţa ideală rămînînd un Augsburg care, poate, va
să vină mîine... Caribaldi, handicapatul absolut („Mîna
dumneavoastră e obişnuită cu biciul, nu cu sacîzul“, va
observa Jonglerul), îşi apostrofează inutil partenerii: „Tot
ce faceţi e în scîrbă. Viaţa, existenţa... în
scîrbă!“. Căci discursurile sînt paralele, Caribaldi
nu e decît un zombi tragic, capetele de porc ale artiştilor nu
lasă loc speranţei, precum nici ironia superbă, între
discreţie şi revoltă, a Jonglerului (excelent rol al Virginiei
Itta Marcu).
Totuşi „viaţa trebuie trăită de
cineva“, însă nici energia explozivă a Dresorului (Mihai
Bica), nici naivitatea la limita spaimei a Clovnului (Gabriel
Costera), nici tinereţea cuminte pînă la stupiditate a
Nepoatei nu vor fi soluţia. Chiar dacă aceasta din urmă (foarte
bun contrapunctul Mariei Gârbovan, revers, ca să zic aşa,
pentru Jonglerul Virginiei Itta Marcu) ajunge într-un moment de
vîrf al spectacolului la un fel de crucificare erotică, în
cursul demonstraţiei de diferenţă între sunetele
violoncelului de dimineaţă şi al celui de seară. Cu certitudine,
„Cvintetul păstrăvului“ va rămîne un soi de Ithacă a
lui Kavafis, ceea ce nu va exclude tragic-interminabila lui repetare,
pentru ca, odată şi odată, măcar „mîine, la Augsburg“,
lumea să poată fi descoperită, discursurile să nu mai fie
paralele, nu de alta, dar, vorba lui Caribaldi: „orice fatalitate,
orice hazard, orice criză individuală pot deveni propriul nostru
organ de simţ“.
Fragilul trunchi falic
Dacă pădurea lui Claudiu Goga este
limita încîlcită, neuronală, dincolo de care pîlpîie
Augsburgul – speranţa perfecţiunii, a posibilităţii fiecăruia
de a se comunica –, pădurea de mesteceni a lui Dabija este un soi
de limită indecisă a unui manej erotic. Din nici un unghi al scenei
(gradenele sînt aşezate în dreptunghi, în jurul
„pădurii“) nu se poate vedea întreg spaţiul de joc,
fiindcă spectatorii sînt „pitiţi“ după trunchiurile
subţiri, printre care se ascund, de altfel, şi cele trei personaje,
sugestia jucînd dublu rol: ironizare a receptorului, dar şi
modalitate de a-i face cu ochiul căci, nu-i aşa?, ce vi se
povesteşte aici ştiţi voi bine de-acasă... Toţi ne pîndim,
ca să mai treacă vremea, încercînd să răspundem, de
bine, de rău, convenţiei de ipocrizie socială.
Înlăuntrul pădurii falice
(crescute anarhic, ca orice pădure care se respectă), ca atare
desenate din drepte verticale, toate celelalte linii sînt
curbe, ondulează ca un dans prenupţial: „casa“ lui Ivan
Petrovici Bugrov (Marius Cordoş) şi cea a lui doctorului Grigori
Vasilievici Groholski (Demis Muraru) sînt reduse la cîte
un balansoar şi la o grămadă de perne, iar podiumul pe care stau
acestea, funcţionînd şi ca drum de acces între ele, are
şi el curbe de balansoar ori de şold de femeie (şi de bărbat, ca
să nu fiu acuzat de discriminare). Pe sub podium sînt lăsate
ca-n părăsire varii obiecte – computere, lighene etc. –, care
ţin de exerciţiul social, material, gospodăresc al vieţii, nu de
cel sexual, singurul care defineşte „iubirea la om“ printre
trunchiurile care nu mai au nevoie nici de ramuri, nici de frunze,
căci îşi sînt şi sînt suficiente. Şi, evident,
necesare...
În acest context „geografic“,
povestea adaptată de Nicolae Urs după un text de tinereţe al lui
Cehov, Marfă vie, cu inserturi însă şi din alte zone ale
operei lui Anton Pavlovici, îşi poate desfăşura
nestingherită comedia tandră şi „civilizată“. Bovarica Liza
Ivanovna (Iulia Popescu) pendulează între soţul burghez şi
doctorul amorez, tricotînd ca la carte tabloul triunghiului
conjugal prin poienile ondulate şi pe potecile unduinde ale pădurii.
Femeia se lasă negociată, vîndută, împrumutată,
ameninţată, mîngîiată pînă cînd
triunghiul se linişteşte şi funcţionează calm, plutind mai
departe, fiindcă, desigur, Liza ştie adevărul: „Nimic nou: ziua
seamănă iarăşi cu ziua, noaptea seamănă iarăşi cu noaptea“.
O bovarică mîntuită, ca să zic aşa, lăsînd abil
pădurea să se umple de tandreţe, de „bancuri cu evrei“, de
copii, vindecînd masculii de convulsiile instinctului de
proprietate şi, în consecinţă, silvicul de silnic. Şi
astfel, vor deveni probabil inutile exploziile de năduf ale soţului
Ivan Petrovici („Te iert pentru a cincea oară!“ – Crăcănel o
păţise de opt ori, nu?) ori ale amantului Grigori Vasilievici („Ce
vină am eu că te iubesc...?“). În definitiv, imaginea de pe
coperta caietului de sală spune tot: e suficient un gest, intenţia
unui gest de atingere feminină a fragilului trunchi falic, pentru ca
lumea să intre la locul cuvenit, pe tandrul ei făgaş.
Nu cumva exact asta nu ştia Caribaldi?
Şi cîţi ca el?...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters