OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Exista, aiurea, hoteluri care de la etajul ori camera 12 trec direct la 14. Altii, pe 13, nu ies din casa. Ei bine, Teatrul National din Timisoara nu si-a refuzat dreptul de a avea o a treisprezecea editie a Festivalului Dramaturgiei Romanesti, a doua de cind regizoarea Ada Lupu (Maria-Adriana Hausvater) este directoarea institutiei. Drept pentru care, intr-un fel sau altul, motivat ori subminind tema, s-a incercat celebrarea limbii romane in vocatia-i de a produce dramaturgie, dar si de a primi text dramaturgic din alte limbi. Cum, anul acesta, pariul festivalului s-a extins pe mai multe paliere, intr-un interval orar depasind linistit jumatatea unei zile, orice rememorare solicita prezenta ghidului de utilizare, in cazul dat functia aceasta insusindu-si-o caietul evenimentului, in sine un obiect excelent al carui autor merita sa fie nominalizat pe vreuna dintre pagini.

in lipsa acestuia, imaginea de pe coperta, a zmeului pe care cultura romaneasca tot incearca sa-l ridice de vreo doua secole incoace, isi merita aparentul elan metaforic. Prima pagina ne anunta sustinatorii esentiali ai evenimentului: Ministerul Culturii si Cultelor (proprietarul teatrului, in definitiv, de unde si prezenta secretarului de stat Demeter András, fost director al Teatrului Maghiar, institutie-colocatar, asa-zicind, alaturi de Teatrul German si de Opera), ICR si Consiliul Local (nu a lipsit primarul Ciuhandu, care, ca si MCC, ar trebui sa gaseasca solutia de a face mai lesne traiul „colocatarilor“, cel putin prin realizarea Salii Studio; dar, cum centrul, cu tot cu fatadele cladirilor de patrimoniu, arata tot mai jalnic, tot mai scorojit…).

Pentru a pricepe mai rapid regula jocului, sa trecem la ultima pagina, unde gasim, supusi unei admirabile fotogenii, membrii juriului: Theodora Herghelegiu, Elena Martonos Manole, Mihaela Michailov, András Loránt, Zoltan Lovas, Radu Macrinici, Victor Scoradet. Un juriu cu adevarat de cea mai buna calitate (fie el si teribil de numeros), care a si reactionat cu o corectitudine de asteptat. in sine, insa, motivatia trecerii la competitivitate, anul acesta, nu este convingatoare: „Cultura se pierde fara competitie“, explica pe a doua pagina directorul Nationalului timisorean. Sigur, exista o competitie intrinseca, diacronica in principiu. Cred, totusi, in primatul noncompetitivitatii, al inlocuirii jurizarii in spatele usilor inchise cu dialogul la fata de cortina, ca la trecuta editie, care e generat, gratie Editurii Marineasa si a travaliului aplicat al scriitorului Daniel Vighi, volumul Feed-back, o carte foarte interesanta, experienta de urmat pentru intregul peisaj festivalier cu aplicatie teoretica.

Beneficiile si erorile selectiei
Paginile 4 si 5 ale programului ne detaliaza structura editiei a treisprezecea, asadar cele trei sectiuni: „Concurs“, „Satelit“ si „Forum“. Cea dintii a cuprins douasprezece spectacole insemnind zece dramaturgi – Lia Bugnar, Gianina Carbunariu, Maria Manolescu (de doua ori), Alina Nelega, Carmen Vioreanu, Mihai Ignat, Eugen Ionescu, Peca Stefan, Camil Petrescu, Gabriel Pintilei – si o dramatizare a Catalinei Buzoianu dupa Mircea Cartarescu. Cum se vede, doi clasici ai secolului trecut, nimic din secolul al XIX-lea, apoi oameni tineri si foarte tineri. in schimb, toate generatiile regizorale au fost prezente: Lia Bugnar, Catalina Buzoianu, Ana Margineanu, Carmen Vioreanu, Radu Apostol, Gavril Cadariu, Alexandru Dabija, Claudiu Goga, m.chris.nedeea.

Fie ea si rece, aceasta scurta enumerare releva si beneficiile si erorile selectiei (la drept vorbind, selectionerul Cristina Modreanu ar cam trebui reform(ul)at). De ce sint considerate dramaturgi, ba chiar regizori, Lia Bugnar si Carmen Vioreanu (la cea din urma simt chiar probleme practice de limba romana), marturisesc ca imi scapa. intilnirile dintre Catalina Buzoianu, Claudiu Goga si m.chris. nedeea cu textele semnate de Cartarescu, Camil Petrescu si, respectiv, Mihai Ignat nu s-au intimplat sub o zodie norocoasa. in schimb, au lipsit spectacole excelente semnate la Piatra Neamt si Resita de Dan Vasile si Ion Mircioaga dupa Stefan Caraman (chiar asa, erau atit de departe Resita, sau atit de adinc subsolul de la Piatra incit selectionerul sa nu fi putut ajunge? sau atit de acide eseurile scriitorului?). Lipsa spectacolelor initial programate, de la Constanta si Comedia bucuresteana, semnate de Radu Afrim si de Mona Gavrilas, vorbesc simptomatic despre neindeminarea manageriala a producatorilor, dar si despre reactiile epidermice ale partenerilor.

Doua bijuterii spectaculare
Din fericire, in primul rind, prezenta a doua spectacole in regia lui Alexandru Dabija (aflat intr-unul dintre anii de virf ai carierei): Ionesco – cinci piese scurte si Block Bach. Ambele productii ale Teatrului Odeon, ambele lectii de teatru, cu o impecabila actorie, decor minimal, in primul caz, jumatate schelet metalic functional, jumatate context locativ virtual, in al doilea, in definitiv – doua bijuterii spectaculare in care replica se aude in integralitatea ei, in care dansul, miscarea se vad si se simt in egala masura, in care hazul, tandretea, conditia umana insasi fac sa respire la unison actorul si spectatorul.

Prin Bucharest Calling de Peca Stefan, Ana Margineanu a semnat, cred, la Teatrul LUNI de la Green Hours, actul de maturitate al dramaturgului, intr-un spectacol care isi gaseste metafizicul in plina „alergare“ cotidiana. Maria Manolescu provoaca reactii, cum sa zic, spectaculos-savuroase regizorilor, cel putin aceasta a fost senzatia lasata si de Sado-Maso Blues Bar, in regia Gianinei Carbunariu, produs de Teatrul Foarte Mic, si de With a little help from my friends, montat la Teatrul National din Iasi de Radu Apostol. Kebabul Gianinei Carbunariu (ramin la parerea ca mady-baby.edu suna mult mai bine) de la Münchenner Kammerspiele si Elevatorul lui Pintilei, sosit de la Teatrul praghez Leti, puncteaza deschiderea reala fata de dramaturgia tinara romaneasca. Lipsa biunivoca de complexe, asumarea strategica a sincroniei si, mai mereu, valoarea reala te fac sa mai uiti dramaturgii lacramosi ai trecutului mileniu, injurind geopolitica si Balcanii.
Sectiunea „Satelit“ a insemnat in egala masura spectacole propriu-zise, dar si muzica, probabil ineditul absolut insemnind prezenta Sandei Weigl, muzician american de origine romana si nepoata a lui Bertold Brecht.

Sectiunea „Forum“ s-a organizat pe cinci subdiviziuni: spectacolele lectura dupa cei cinci autori nord-americani tradusi la aceasta editie si publicati de Editura Brumar (voi reveni), carora li s-au adaugat textele lui Roman Olesak si ale Savianei Stanescu (dramaturg american, de acum si ea); conferinta Atelierului European de Traduceri, condusa de Jacques Le Ny, adaugind inca trei carti aparute la Editurile Omonia si la Vremea; lansari de carte din Colectia „Teatrul Azi“; doua ateliere sustinute de Sanda Weigl si de Scott Johnston; in fine, un colocviu final.
Festivalul Dramaturgiei Romanesti mi se pare cu atit mai important cu cit este unul dintre putinele evenimente de acest fel cu o evidenta personalitate. O selectie mai riguroasa si (doar aparent paradoxal) mai vasta nu i-ar strica, desigur si, poate, si o anume mefienta fata de modelul Sibiu, care este un alt gen de manifestare, nu mai putin stimabila, desigur.