Oana Leahu e regizoare. E şi decana
Facultăţii de Teatru a Universităţii de Arte din Tîrgu
Mureş. Dar, din nou, e regizoare – o foarte apreciată creatoare
de spectacole pentru copii şi de animaţie, genuri-Cenuşăreasă în
spaţiul artistic românesc. De unde şi acest dialog, în
plin sezon de tăieri de tot felul, despre nevoia de poveşti a
copiilor şi oamenii care le fac posibile.
Nu ai făcut regie pentru teatrul de
animaţie în facultate, cum ai ajuns să te ocupi atît de
mult de zona copilăriei? Care a fost primul tău spectacol?
Primul meu spectacol a fost imediat
după terminarea facultăţii, la Teatrul de Nord din Satu Mare, unde
am făcut Hansel şi Gretel, pe un scenariu al meu. A fost o
provocare, pentru că am refuzat să lucrez cu doi actori de 20 de
ani în rolurile titulare şi am ales chiar doi copii. La Satu
Mare am ţinut un atelier care a durat o lună şi la care am avut 30
de copii; doi dintre ei au primit rolurile principale, iar alţi zece
au făcut parte din distribuţie, au avut ceva de făcut. Cea mai
mică dintre „gîze“ avea doi ani şi jumătate şi unul
dintre actori trebuia, pe un moment de heblu, s-o scoată din scenă.
La o repetiţie a uitat, iar din beznă s-a auzit: „Şi pe mine
m-au uitat aici?“. Replica a rămas pe urmă în spectacol.
Copiii sînt fascinanţi pe scenă, dacă ai nervii tari şi
multă răbdare, ceea ce eu pe vremea aceea, prin ’95, aveam.
Directorul de pe vremea aceea a
Teatrului de Nord, Cristian Ioan, m-a invitat să fac acest spectacol
fiindcă m-a văzut în anul cinci la lucru, venise la Tîrgu
Mureş să caute spectacole pentru o microstagiune, m-a văzut deci
lucrînd la o montare cu Hedda Gabler.
De la Hedda Gabler la teatrul pentru
copii e un oarecare drum.
Poate să pară ciudat, dar şi
spectacolele pentru copii, fie că sînt făcute cu mijloacele
specifice teatrului de animaţie sau cu cele ale teatrului dramatic,
presupun o foarte mare doză de seriozitate. Nu e deloc uşor, mai
ales dacă înţelegi că acel mic spectator va deveni
spectatorul adult de mai tîrziu, iar responsabilitatea e
majoră. Am văzut acum montări pentru copii în care Lupul
cîntă manele, de exemplu, în care Bunicuţa are perfuzie
cu votcă Scandic. Sigur că nu discutăm despre concepţii şi
viziuni regizorale, dar cred că trebuie să ai foarte mare grijă
ce-i oferi copilului.
Teatrul pentru copii e un gen la fel de
„serios“ precum cel pentru oameni mari.
Şi eu cred la fel şi mi se pare că
nu poţi să nu-ţi asumi mesajul actului artistic, pentru copii nu
poţi propune forme fără fond.
Ce trebuie să uite un regizor de
teatru dramatic atunci cînd face un spectacol pentru copii?
Unde anume se despart apele celor două?
N-aş spune neapărat că se despart,
dar spectatorul-copil nu e unul convenţional. Pe el trebuie să-l
surprinzi în fiecare moment, nu stă cuminte dacă nu-l
interesează ceea ce tu construieşti în faţa lui,
reacţionează foarte deschis şi foarte direct, n-a trecut prin
şcoala lui „la teatru, ne place, nu ne place, stăm şi la urmă
aplaudăm“. Ca regizor de teatru pentru copii, trebuie să fii
atent ca publicul să aibă în fiecare moment ceva la care să
se gîndească, la care să se uite sau să rămînă cu
gura căscată. Spectatorii-copii sînt foarte diverşi, fiecare
vine cu aşteptarea lui.
Cornel Todea spunea, la un moment dat,
că modul de a face teatru pentru copii în România, cu
distribuţii mari, decoruri ample, costume impresionante, e un
răsfăţ, acest teatru a dispărut, mai ales din considerente
financiare, în favoarea dramaturgiei moderne şi
problematizante despre copilăria contemporană.
Cred că fiecare tip de spectacol îşi
va găsi publicul, însă important ar fi să ne gîndim
foarte bine dacă producţiile cu problematică infantilă se
adresează copilului sau sînt menite părinţilor/ pedagogului.
Ca şi adulţii, cred, copiii vin la teatru pentru starea de poveste
pe viu, altfel ar sta numai în faţa calculatoarelor sau a
televizoarelor. Toate subgenurile vor continua să coexiste – asta
dacă nu se taie fondurile, fiindcă să faci spectacole pentru copii
e foarte greu.
Sînt prin definiţie mai
costisitoare?
Nu ştiu dacă neapărat, sînt şi
spectacole pentru adulţi care costă enorm, dar, spre deosebire de
cele pentru adulţi, cele pentru copii îşi şi scot o parte
din bani. Sînt o investiţie bună.
Nu ştiu de ce, în România
condiţia teatrului pentru copii şi a celui de animaţie e una
minoră, au un statut artistic inferior celui al teatrului pentru
oameni mari.
E un statut care-i face să sufere pe
cei care lucrează în această artă. Dar, dacă eşti actor şi
dacă ai jucat pentru copii, pe urmă nu mai ai curajul să le spui
colegilor că e o treabă simplă. Doar din afară poate să pară un
gen minor. În animaţie cred că puţini actori de teatru
dramatic ar accepta sau ar putea să lucreze, să manevreze o păpuşă
uneori din poziţii îngrozitoare. E un spectacol întreg
ce se întîmplă în spate: actorii stau în
genunchi, se tîrîie, personajul trebuie să rămînă
mereu alert, în formă. Au mari probleme de sănătate, mai
ales cu spatele. E o muncă grea.
Care ţi se par a fi diferenţele de
construcţie a unui spectacol dramatic de copii faţă de unul de
animaţie?
Spectacolul de animaţie îi oferă
regizorului un partener extraordinar – păpuşa sau obiectul
animat. Fără să vrei, te atrage acest obiect plastic ce devine un
personaj în faţa ta. E ceva care te ajută, dar îţi şi
complică lucrul, pentru că ai dintr-odată două niveluri: lucrul
cu păpuşa şi lucrul cu actorul. Mie mi se întîmplă să
dau o indicaţie păpuşii şi pe urmă să mă duc în spate
să-i spun actorului că nu se vede cum trebuie. Lucrezi cu păpuşa,
cu ceea ce se vede, şi cu actorul, pe care-l ajuţi să-şi facă
mişcările. În teatrul de copii „la vedere“, cu „actori“,
trebuie să-i faci pe aceşti actori să se bucure, în primul
rînd, şi să lucrezi mai ales cu zona lor ludică. Să
păstrezi mereu viu copilul din actor şi atunci el poate să devină
şi Zmeul Zmeilor, şi Prinţul Fermecat, şi broască. În
ambele tipuri de teatru trebuie tu, ca regizor, să fii foarte
proaspăt şi, la fel, foarte ludic.
Există o poveste pe care vrei s-o spui
în teatrul de animaţie, un vis al tău?
Eu am avut un vis, datorită lui sînt
în teatrul de animaţie de zece ani. Visul meu s-a numit Micul
Prinţ. A fost primul spectacol pe care l-am făcut în animaţie
şi mulţumită lui lucrez mult în acest teatru. Următoarea
poveste? Nu ştiu. Am primit o propunere de la Iaşi pentru Cartea
junglei, ceea ce mă înspăimîntă puţin, fiindcă
desenul animat e foarte reuşit şi nu vreau să iau nimic de acolo,
vreau o poveste vizuală atractivă, sînt foarte multe
personaje. E incitant.
Acum am alt vis, vreau să mai fac
nişte spectacole de teatru dramatic, pentru că după ce spui foarte
multe poveşti şi te joci, simţi nevoia să fii şi cinic, şi
acid.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters