OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

PREMIUL FESTIVALULUI (ex-aequo)
ALEXANDER HAUSVATER pentru propunerea regizorala a spectacolului Roberto Zucco, Teatrul National V. Alecsandri din Iasi
Trupei Teatrului de Camera din Budapesta pentru expresivitatea si tensiunea creatiei actoricesti din spectacolul Hotii

PREMIUL SPECIAL AL JURIULUI – ANTOANETA ZAHARIA pentru rolul din spectacolul Cum se face…, Teatrul Inexistent

DIPLOMA UNICA INTERFERENTE TEATRALE ROMANO-AMERICANE – ELLEN STEWART, fondatoarea si directoarea Clubului de Teatru Experimental La MaMa E.T.C., din New York, pentru promovarea unor mari valori romanesti in spatiul american

Juriul a decis sa supuna Consiliului Local Piatra Neamt propunerea de acordare a titlului de „Cetatean de onoare al Municipiului Piatra Neamt“ regizorului ANDREI SERBAN.


Norma realismului fantastic

Daca primele zile ale Festivalului de Teatru de la Piatra Neamt au fost marcate de duhul autoreferentialitatii, o data cu prezentarea spectacolului Fun al celor de la Theater der Jungen Welt din Leipzig, plaja de optiuni a migrat catre atractiile realului in sensurile violente ale existentei, pe de o parte, catre bucuriile citirii scenice a textului, pe de alta. Hotii lui Schiller, Top dogs al lui Urs Widmer, Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintali al lui Matei Visniec si Roberto Zucco al lui Bernard Marie Koltès, alaturi de piesa deja citata a lui James Bosley, au, in definitiv, ceva in comun: eveniment al zilei sau aberanta situare politica, toate vorbesc, cu mijloace dure (chiar si in cazul detasarii ironice) despre o realitate care a luat-o razna, grevind interdependent personalitati ce nu au mai rezistat presiunii contextuale. Prezenta in festival a spectacolului maghiar dupa Schiller este, in acest sens, exemplara, dovedind (o stiam, de altfel, de la antici) ca sub soare nu e nimic nou. Nu de alta, dar intre fratii Moor, ai lui Schiller, Bonnie si Hillary ale lui Bosley, Zucco al lui Koltès ori psihiatrii „schizofreniei antisocialiste“ ai lui Visniec diferentele sint fie de nuanta, fie de situare istorica sau sociala. Cit despre somerii in proces de terapie de grup ai lui Widmer, desi victime, ghinionisti ai sistemului concurential, si ei contin, cel putin la nivelul sugestiei, capacitatea agresarii „celui de alaturi“.

Intr-un eventual top al violentei, spectacolul lui Alföldi Róbert, dupa Schiller, de la Teatrul de Camera din Budapesta, ramine cel mai dur. Decorul propus de firma Kentaur, costumele Andreei Bartha aduc textul clasic in context contemporan hard, totul e gri-metalizat, pe doua planuri suprapuse, in care banda lui Karl Moor e un soi de grupare terorista de azi. Regizorul mizeaza fidel pe forta textului clasic, lasind povestea sa curga fara interventii pina aproape de final, atunci cind apare ingerul surizator, cu aripi, sclipici si ochelari, fumind, dind din picioare si frecindu-si miinile cu bucuria copilareasca de a mai surprinde singeroasa prostie omeneasca la lucru, deasupra carnajului generalizat, invaluit de Oda bucuriei. Zeu pagin al destinului, ingerul lui Alföldi Róbert indreapta in alta parte morala clasicei povesti, absolvindu-i intr-un fel pe cei doi frati, Karl (Stohl András) si Franz Moor (László Zsolt). Din pacate, economia de inventivitate regizorala este dublata de prea multe neglijente. Tentatia de a relua piesa schilleriana in costum de film american cu terminatori produce suficiente situatii fie incredibile, fie inutile, intr-o mare de urlete si racnete: Franz sustine acrobatic o tirada, Amalia (Horváth Lili) si Franz se lovesc cu miscari ce confunda karatele cu isterii frivole, teroristii fac atita zgomot din pistoale, kalasnikoave ori butoaie, ca pina si cel mai surd politist i-ar depista de la kilometri distanta etc.

Bonnie (Elke Lanzendörfer) si Hillary (Renate Schneider), prietenele din Fun, spectacolul de la Theater der Jungen Welt din Leipzig, sint si ele un fel de cuplu Moor, in alta relatie anterior crimei si altfel conditionate. Ingerul negru e de asta data conditia sociala si trauma familiala. Pustoaice de cincisprezece ani din America de azi, lovite de duhul etern al „revoltei fara cauza“ dar si de violuri reale sau imaginare, cele doua prietene vor gasi distractia, dar si aberanta implinire individuala in asasinarea unei batrine. Terifiantul fapt divers e condus aproape impecabil de regizor, Vlad Massaci, care imparte spatiul de joc in doua zone laterale ale interviurilor cu psihanalista (Sieglinde Reimann) si jurnalistul (Thorsten Giese), scenograful Gerhard Roch asezind central spatiul de protectie al unui pat imens in spatele caruia, pe ecran, se desfasoara povestea fara cuvinte a unei naive veselii copilaresti. Violentei scenice ii raspunde astfel puritatea de pe ecran, spatiu fictional aparat de traume, care contrazice declaratia uneia dintre fete („nu sintem nici normale, nici nebune, sintem rele“). Poate ca Vlad Massaci ar fi trebuit sa utilizeze mai accentuat elementul filmic, cel putin in folosul pregnantei finalului. Altfel, remarcabil firescul actoricesc al Elkei Lanzendörfer si al Renatei Schneider.

Top dogs, spectacolul de la Theater im Baum din Köln in regia lui Harald Demmer, desi ar fi trebuit sa fie o palpitanta poveste a terapiei de grup sub semnul amenintator al obsesiei lui „new management“, a ramas doar o obosit-plicticoasa asezare scenica de personaje, care cu greu si-au construit relatiile. Patru barbati si doua femei tenteaza „gindirea pozitiva“ pentru iesirea din criza somajului, cu pasaje patetic-„verzi“. Vitezei inter-relationale potentiale ii raspund situari statice, subtiri work-shop-uri terapeutice si imposibilitatea asezarii in situatii de transfer comportamental.
Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintali adusa in scena de Teatrul E. Ionesco din Chisinau, in regia lui Charles Lee, mizeaza esential pe implicarea publicului, actorii (cu ai lor medici si nebuni) utilizind scena si sala in egala masura pentru o proba de laborator tratata cu tehnicile umorului, despre o lume sovietica in care pina si „bolnavii nostri mintali nu sint ca ai lor“. Desi axul spectacolului ar trebui sa fie relatia dintre tinarul scriitor Iuri Petrovski (Petru Oistric) si directorul spitalului (Sandu Cozub), greul dinamicii e asigurat de Ala Mensicov, cu a ei asistenta Katia, extaziata pina la orgasm de Stalin. E interesant cum fiecare actor se straduie sa isi individualizeze personajul, in relatie directa cu spectatorii din imediata apropiere, aproape deturnindu-le atentia de la scena, umplind spatiul cu avioane de hirtie si suportind de pe alta lume injectia publica cu „utopie“ (textul lui Visniec depaseste aici limita hazului cu care dramaturgul ne obisnuise). Sint insa si secvente inutile precum intilnirea dintre Stalin si Nadejda ori loteria nebunilor. Urletele finale („Stalin nu e mort“) nu aduc insa terifiantul, prin contrapunct cu veselia de nunta de cartier a azilului, din cauza unei anume ambiguitati de lectura regizorala.

Totusi, daca exista o norma a realismului fantastic, care asigura salvarea nu doar de senzatia de redundanta istorica a tehnicilor, dar si de o anume tendinta de esuare in amoral a unui anume gen de semn teatral contemporan, atunci aceasta si-a atins apogeul in spectacolul lui Alexander Hausvater, de la Nationalul iesean, Roberto Zucco. Tehnic vorbind, acesta e chiar o sinteza a modalitatilor operate in spectacolele de care am vorbit pina aici. Regizorul dozeaza cu moderatie poezie si hard rock nu atit in descoperirea unui personaj (pe alocuri am senzatia ca nici actorii nu sint suficient de antrenati pentru asa ceva), ci a unei stari de spirit sociale, care face posibila aberatia. Zucco (Constantin Puscasu) e, fireste, un caz patologic ce ucide doar in criza, altfel baiat aspectuos, ba chiar simpatic-protectiv pe alocuri. Toate relatiile sale patineaza insa pe gheata ambigua a unor reprimari sexuale ori sociale care asteapta, undeva in subconstient, defularea. Totul alterneaza „clipuri“ de grup cu secvente individualizate, sensul urmind sa fie reconstruit din cioburi de realitate, violente ori tandre. Doua personaje detin cheile. Primul este dublarea personajului principal cu umbra sa muta, realizata de Vitalie Bichir. Acesta urmeaza sa fie statuia dinamica a durerii imense din sinele lui Zucco (oglinda a oglinzii interioare, uneori, va functiona si vocalistul grupului Destine, Eugen Damian – grupul asigurind coloana sonora live a spectacolului).

Vitalie Bichir parcurge performativ scena, narator mut repetind gestual o poveste pe care poate doar psihoterapeutul sa o descopere. Al doilea personaj-cheie e un element al scenografiei (inteligent reperate de Axenti Marfa si Rodica Arghir) – un fel de dus – planta filamentoasa, al carei corp transparent lasa sa se vada rubiniul hatis tentacular, aidoma abisurilor din noi insine. Semn al sexualitatii dominatoare, generator al tentatiilor puterii in toate formele ei, dusul se va alatura muzicii si miscarii in definirea unui al treilea personaj, ritmul, aici insa nu al nuntilor necesare, ci al acelora aberante, macar etic vorbind. Zucco ar trebui sa fie un erou, o personalitate marcanta cu vocatie de lider, daca o premisa nu ar fi eronata in gena sa. In definitiv el tinteste spre inalt (nu degeaba evadarile si le instrumenteaza doar pe acoperisul inchisorii), dar esueaza lamentabil in catuse, dupa gratii penitenciare ori comunitare, in patologic, in ultima instanta. Definindu-se ca „agent secret“, Zucco habar nu are ca secretul e in sinele fiecaruia, putind duce la crima ori la calatoriile cunoasterii. Numindu-le pe acestea din urma sub genericul „Africa“, finalul decurge logic, baudelairian as zice: carnaval al sperantelor nenumite, cu perdea de zapada pura, hipopotam de teatru de marionete (tot din inventarul puritatii), vals si descoperire a nuditatii edenice. Toate, replica a deflorarii propriu-zise a fetei (Anne-Marie Chertic), dar si a deflorarilor-crima. Naratorul mut va fi darimat, spre final, de papusa propriei sale tendinte spre puritate, neincrederea in nivelele generative ale fantasmaticului ducind la arderea rituala a cartii, a livrescului unei societati care nu descopera, ci ascunde tenebre sub gest.


Bucuriile textului

O a treia optiune spectaculara definitorie a festivalului de anul acesta, de la Piatra Neamt, este variata placere a descoperirii textului. Limita, ca sa zic asa, este descoperirea instrumentelor de lucru ale unui text potential, in spectacolul Cum se face… al Theodorei Herghelegiu, de la Teatrul Inexistent din Bucuresti, despre care am vorbit in detaliu intr-un numar anterior. In vecinatatea imediata se poate aseza HA!HAmlet-ul lui Markus Zohner si al Patriziei Barbuiani, de la Markus Zohner Theater Compagnie, sosit din Elvetia, de la Lugano. Pariul acestuia e si el extrem: in fata unei scene goale, cei doi actori sint asezati pe doua scaune rotative, esantioanele de replica shakespeariana utilizate lasindu-le acestora o libertate gestuala completa, fara a se desprinde insa de scaunele lor. Tragedia devine ingenios o exploziva comedie, cu structuri repetitive ciclice, prin portile carora se construiesc toate personajele piesei. In costume de epoca si pantofi de tenis, actorii dau paginile textului shakespearian inaintind cu rabdare catre coperta patru, dincolo de care, fireste, „restul e tacere“. Intorsul paginii nu e singurul leit-motiv, poate cel mai graitor fiind oglinda din antecamera regala pe linga care, indiferent cine trece, isi aranjeaza parul cu gestul unui Nae Girimea. Cam aceasta ar fi cheia propunerii „iconoclaste“, continind „impertinenta“ commediei dell’arte, a lui Zohner: cetatea acestui Hamlet nu poate decit asigura factual tragedia lui Shakespeare, restul fiind carnaval in care – singura iesire din text – nici macar oglinda nu poate fi pina la cap serioasa, celebrei replici „frielty, your name is woman“, aceasta raspunzindu-i: „man“! O Piata a Independentii din Caragiale, mai mult decit un patio din Elsinor. In orice caz, performanta elvetienilor, cu mare priza la public, a fost poate semnul cel mai deosebit din intregul spectacular al festivalului nemtean.
Lectia citita de Niky Wolcz, impreuna cu trei actori ai teatrului newyorkez La MaMa, si Barrymore, recital al lui Stefan Iordache in regia lui Gelu Colceag, sosit de la Nationalul bucurestean, au avut in comun o anume cumintenie a situarii fata de text. Personajele Lectiei par a pune fata in fata naivitatea vie cu doi zombi hipnotizatori, rautaciosi dar bine temperati. Remarcabile prestatia lui George Drance si dansurile matematicii si al filologiei care ritmeaza, cu fiecare etapa, vocatia criminala a Profesorului. Victima ucisa cade in final in pozitie de oferta sexuala, Profesorul e decorat de servitoarea sa – demon manipulator – iar din off se aude un scurt citat din Hitler, pe lumina care se stinge.

Daca propunerea americana a fost preponderent in limitele orizontului de asteptare, recitalul lui Stefan Iordache a incercat, cu metode pregnante de succes in relatie cu sala, sa acopere drama actorului pentru care „marea parere de rau a fost ca n-am putut sa iau loc in sala ca sa ma vad cum joc“. Nici macar moartea nu va rezolva drama, prin blindetea rememorarii bunicii in ultimul rol, acela al stingerii ca joc, intre ziduri care inchid orice cale de iesire, nelasind loc vreunei oglinzi dedublatorii. Stefan Iordache isi stapineste publicul cu o strategie de captivare ce mizeaza jumatate pe rol, jumatate pe aura binemeritata a starului.
Cit despre intilnirea cu Andrei Serban, dar si cu ceilalti invitati ai sectiunii teoretice, e necesara o revenire speciala, cind spiritele se vor mai calma, in vacanta mare.

Piatra Neamt