Silviu Purcărete se prea poate să fie
singurul regizor român capabil să facă un spectacol memorabil
în absenţa actorilor. Care, deşi intră în scenă şi-şi
rostesc replicile, nu ajung, propriu-zis, să existe teatral, astfel
încît, dacă ultima montare a lui Purcărete, de la
Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, rămîne un
spectacol fascinant ca experiment – vizual –, asta li se
datorează exclusiv regizorului şi scenografului Dragoş Buhagiar.
Teatrul Naţional „Vasile
Alecsandri“, Iaşi
Uriaşii munţilor de Luigi Pirandello
Traducere de Florian Potra
Regia: Silviu Purcărete
Scenografia: Dragoş Buhagiar
Cu: Livia Iorga, Constantin Puşcaşu,
Haruna Condurache, Călin Chirilă, Radu Ghilaş, Florin Mircea,
Dionisie Vitcu, Petru Ciubotaru, Sergiu Tudose, Doru Aftanasiu, Liviu
Manoliu, Puşa Darie, Irina Răduţu Codreanu, Anne Marie Chertic,
Diana Chirilă, Brânduşa Aciobăniţei, Petronela Grigorescu,
Tatiana Ionesi, Oana Sandu, Catinca Tudose, Daniel Busuioc, Dumitru
Năstruşnicu, Gelu Zaharia
Ultima piesă a lui Luigi Pirandello,
începută prin 1933 şi rămasă incompletă (actul III,
Pirandello nu l-a scris niciodată – a murit în 1936, dar
există un fel de reconstituire a fiului său, Stefano, căruia
dramaturgul îi va fi povestit finalul; nici actul II nu e
finalizat, doar actul I, publicat ca atare, sub titlul Fantasmele, e
integral şi a făcut obiectul unor montări), Uriaşii munţilor se
inspiră dintr-una – Furtuna şi Îngerul Osutăunu – dintre
nuvelele volumului Novelle per un anno, incluzînd, prin tehnica
(patentat pirandelliană) a teatrului în teatru, fragmente şi
referinţe la o altă lucrare dramaturgică a aceluiaşi autor,
Povestea copilului schimbat. Ideea centrală e întîlnirea
dintre o trupă ciudată de teatru, ai cărei membri, ajunşi la
faliment, se încăpăţînează să joace o piesă fără
succes de public, şi un grup de inadaptaţi fellinieni, o comunitate
în afara legii sociale, condusă de Vrăjitorul-Coltrone.
Uriaşii… a avut parte de o punere în
scenă faimoasă – asupra căreia a revenit de trei ori în
patru decenii – semnată de Giorgio Strehler, singura referinţă
la aceasta fiind, în spectacolul de la Iaşi, utilizarea
intensă a efectului de contre-jour*, cu jocurile şi deformările
lui de imagine (nu spun că e ceva ce doar Strehler foloseşte pe
lumea asta teatrală, însă e prima dată cînd văd acest
efect – şi mai mult, ca element fundamental –, ca şi ciclorama
adiacentă, exploatînd umbra, într-o producţie a lui
Purcărete). Căci dacă, după cum vădeşte înregistrarea
versiunii din 1994, Strehler preferă un decor constructivist şi
joacă partida teatralităţii în tehnicile de interpretare ale
actorilor, Purcărete alege să vorbească despre miraculosul
teatrului mizînd pe însăşi magia lui, pe iluzia
scenică.
Întreaga scenografie e făcută
„din existent“, din elemente de decor şi costume (cu o parte din
ele e acoperită podeaua) din depozitul teatrului, recondiţionate de
Buhagiar. Rochii, pantaloni, jiletci, halate purtînd greutatea
trecutelor roluri, dulapuri şi lăzi de turneu, scaune de sală
tapiţate în catifea roşie – toate, în lumina
înşelătoare, ambiguă, de contre-jour, în care
defectele, rosăturile, prajul, trecerea distructivă a timpului e cu
totul estompată. Contre-jour-ul – fratele bun al clarobscurului
din pictură – trimite elementele de iluzionism în plin tărîm
al misterului: luminiţele zboară dintr-o palmă în alta, iar
mecanismul se pierde în penumbră, lumina neagră** dă o aură
de stafie măştii vorbitoare din cutie, maşina de cusut se porneşte
singură, iar silueta umană şi vie (Radu Ghilaş) spînzurată
din dulapul de turneu pare cu adevărat a atîrna de un ştreang.
De fapt, Purcărete foloseşte strategii explicite de circ (fiindcă
acesta e domeniul căruia îi aparţine tot acest iluzionism, ca
şi panoplia fiinţelor diforme ori cu viziuni supranaturale),
întreţinînd toată această ambiguitate magică a lui
„ce este“ şi „ce pare“ inclusiv în dimensiunea
sunetului, amplificat şi distorsionat digital (mai ales prin ecou).
Actorii înşişi au fost în mod vădit aleşi în
funcţie de aspectul fizic, iar în trupa Păpuşilor/Arătărilor
corpurile interpreţilor – care poartă măşti lipsite de expresie
şi mişcă, ritualic-hipnotic, „mosorele“ (jucărie populară
improvizată dintr-un nasture pe un fir de aţă) – sînt
distorsionate prin costum; problema e că acest fizic trebuie şi
jucat, nu poate funcţiona exclusiv prin sine însuşi, aşa cum
face Livia Iorga – Contesa, spiritul magic-tutelar al trupei de
actori, care, din păcate, nu e pe scenă decît frumoasă. Puşa
Darie (Sgricia) şi Anne-Marie Chertic (Mara-Mara), ca şi Constantin
Puşcaşu (Contele) şi, uneori, Sergiu Tudose (Coltrone) sînt
singurii care ştiu să se joace folosindu-şi performativ datele
constitutive (trup şi voce).
Finalul inexistent nu-şi găseşte
nici la Purcărete o soluţie convingătoare: o plasmă se ridică
dintr-un maldăr de boarfe, lăsîndu-l pe directorul teatrului,
regizorul Cristian Hadji-Culea, să spună, în variantă video,
feluritele continuări posibile, în timp ce peste birou şi
peste el însuşi se prăvălesc molozul şi zidurile pe
de-a-ntregul (aluzie la Sala Mare a Naţionalului, aflată într-o
veşnică reconstrucţie). Altminteri, totul nu e decît iluzie:
a unei piese cu cap şi coadă, a actorilor care-ar fi putut să fie,
a răspunsului la întrebarea „la ce foloseşte teatrul“. Şi
a cît de mult poţi să faci cu foarte puţin.
______________
* Contre-jour e un termen împrumutat
din fotografie, care presupune iluminarea din spate – în
direcţie, de regulă, orizontală – a subiectului (în
teatru, eclerajul din scenă înspre sală, „prin“ decor şi
actori); efectul vizual maschează detaliile, accentuează contrastul
lumină-întuneric, marchează liniile şi contururile, decupînd
siluetele de fundal.
** Lumină ultravioletă cu efect
fluorescent asupra anumitor materiale şi substanţe.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters