OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Theatrum Mundi, Pietonul si Furia, dupa Eugène Ionesco.
Traducerea: Horia Garbea.
Regia: Alexander Hausvater.
Scenografia: Viorica Petrovici.
Muzica: Mircea Kiraly.
Cu: Marius Bodochi, Gabriela Butuc, Silvia Codreanu, Viorel Paunescu, Carmen Stimeriu, Dana Pocea, Mihai Calota, Valentina Popa, Catalin Paraschiv, Cristina Serbu, Marius Manole, Ion Bechet.


Se intimpla uneori ca o evolutie liniara, previzibila sa fie, la un moment dat, fracturata in mod inexplicabil si transformata intr-o evolutie haotica, nedeterminista, de nestapinit. Situatia, tipica in teoria sistemelor dinamice, e binecunoscuta de matematicieni si de fizicieni. Nu intimplator, teoria care se ocupa (si) cu asemenea fenomene a capatat numele de „teoria catastrofelor“. Scenariul Furie (am vazut numai versiunea engleza, Anger) al lui Eugène Ionesco e, parca, ilustrarea literara a unei catastrofe matematice. Citeva familii dintr-un calm orasel provincial evolueaza paralel, dar pe aceleasi coordonate, facind aceleasi gesturi benigne, expresie a acelorasi bune, pioase ginduri. Toate sint anulate brusc de un eveniment aparent nesemnificativ (o musca in farfuria cu supa), care face sa se aleaga praful din toata pacea duminicala: sotii se iau la bataie cu sotiile carora tocmai le daruisera flori si bomboane, cearta inflameaza toate mintile, explozia de minie devine atotstapinitoare, haosul e de neoprit, lumea se sfirseste.

Scenariul lui Ionesco nu lasa nici o speranta: lumea chiar se sfirseste, momentul e anuntat la televiziune, ultima imagine e cea a unei ciuperci atomice. Surprinzator, poate, judecind dupa spectacolele lui de pina acum, Alexander Hausvater prefera un final mai optimist. Solutia lui este combinarea scenariului de mai sus cu fragmente din Pietonul aerului. Scriitorul Béranger, mutat si el cu tot cu familie in linistitul orasel de provincie, se afla la rindul lui intr-un moment de cumpana, nu mai scrie, nu mai are (de) ce. Salvarea din drama sa personala este zborul, spiritualizarea, desprinderea de contingent la care, presimtind catastrofa generala, incearca sa-i converteasca pe toti locuitorii. Cu toate ca putini sint cei alesi, finalul ramine tonic: salvarea e posibila.

Pariul lui Hausvater este destul de riscant. Mixajul celor doua texte mi se pare destul de superficial motivat, nu foarte sustinut la nivelul semnificatiilor: problema lui Béranger este strict individuala, cea a comunitatii e de cu totul alta natura (sociala, politica, la asta trimit desele referiri la razboi, mitraliera care incheie apocalipsa finala). Solutia lui Béranger la nivel spiritual e, de asemenea, individuala, nu poate fi aplicata masei. Si totusi, dupa apocalipsa, desi nu credeau ca pot zbura, locuitorii sint purificati in „circul lui Béranger“, unde fraternizeaza cu totii.
In schimb, la nivel formal, al esteticii spectacolului, pariul imi pare pe deplin cistigat. Pentru a contrasta mai bine libertatea de spirit a lui Béranger cu ingustimea vietii celorlalti, orasul lui Hausvater devine aproape o puscarie, in care locuitorii, cu numere imprimate pe spate, se misca mecanic si merg pe trasee fixe. Ambitia regizorului a fost sa infatiseze existentele inseriate in simultaneitatea lor, lucru aproape imposibil, fie filmic sau scenic. Aici vad eu miza acestui spectacol si principala sa implinire. Solutia lui Hausvater a fost delimitarea mai multor spatii de joc usor inaltate (casele celor patru familii exponentiale, cafeneaua, biserica, scoala), legate printr-un sistem de „trotuare“ care trec si prin centrul orasului unde evolueaza, cu precadere, familia Béranger.

Spectacolul, ca un puzzle, e compus din scene scurte, desfasurate pe rind, uneori intr-o succesiune extrem de rapida, in fiecare spatiu. Unele scene sint gindite ca tablouri vivante, altele ca secvente de film mut cu miscare sacadata, pe muzica de circ. Simultaneitatea e redata prin repetarea aproape aidoma a unor replici, intr-o viteza uneori uimitoare, de catre fiecare membru al comunitatii. Dar cum unele spatii de joc sint cam in spatele unora dintre laturile patratului in care e dispus publicul, exista scene care, din pacate, nu sint vazute de toata lumea. In plus, unele scene sint jucate (nu vorbite) simultan, spectatorului fiindu-i chiar imposibil sa prinda totul. Acestui decupaj al textului si al organizarii materialului scenic li se adauga muzica lui Mircea Kiraly (perfect adaptata situatiilor si mai putin agresiva decit de obicei) si lumina foarte bine echilibrata a lui Lucian Moga care, impreuna, sporesc dinamismul spectacolului. Singurii care evolueaza oarecum separat, in lumea lor, sint membrii familiei Béranger. Si lumina care-i inconjoara pe scriitor si pe fiica lui, si costumele potenteaza neparticiparea, privirea din exterior, salvarea, in ultima instanta. Puntea de legatura cu lumea este doar sotia lui Béranger, coplesita de tragedia pierderii tatalui in razboi, fiinta mai paminteana care nu stie/poate sa se bucure si nu crede in posibilitatea zborului.

Spectacolul acesta, cu miza enorma pusa nu pe text, ci pe miscare, plastica si imagine, este unul tipic de trupa. E nevoie de actori antrenati, cu calitati deosebite. Si care, in plus, sa aiba acea doza de modestie si umilinta artistica fara de care lucrul in echipa este imposibil. Daca intentia regizorala este, in toate momentele, evidenta, omogenitatea, sincronizarea trupei (in ciuda travaliului enorm, vizibil al Angelei Suiu) lasa uneori de dorit. Dintre fete, le-as mentiona pe Carmen Stimeriu, Valentina Popa si Cristina Serbu, care se misca foarte bine si stiu sa alterneze starile, pot schimba rapid expresia corporala si isi sustin foarte bine micile momente solistice. Baietii (Viorel Paunescu, Mihai Calota, Catalin Paraschiv, Marius Manole, Ion Bechet) sint toti foarte buni.

Mi-au placut mai ales Marius Manole, excelent coregraf si plin de o energie cu care ii sustine de multe ori si pe ceilalti, si Ion Bechet, foarte expresiv in rolul sau mut de nebun speriat, derutat al orasului. O prestatie aparte are Viorel Paunescu, actor serios si bun profesionist, parca mai bun cu fiecare spectacol in care il vad si care aici joaca si in trupa, dar are si pasaje „solo“ (jurnalist, primar) de care se achita foarte bine. Mobila, expresiva, ca intotdeauna, trecind usor de la sagalnicie zburdalnica la seriozitate grava, dar aici dozindu-si mai bine ca alte dati mijloacele, este Silvia Codreanu in rolul fiicei-clovn. Un rol foarte bun mi se pare ca face Gabriela Butuc in Joséphine Bérenger: figura si tot corpul ei exprima chin, deruta, secatuire, mai ales in scenele cind incearca disperata sa imite miscarile de zbor ale sotului si fiicei. Vedeta a spectacolului, cu cele mai lungi pasaje de text, Marius Bodochi isi da si de aceasta data masura. Vocea ii e permanent stapinita, echilibrata, in contrast cu acutele partenerilor, iar momentele in care mimeaza zborul, cu tot corpul, aproape nemiscat, emanind energie si cu miinile dansind deasupra capului, sint de o mare frumusete plastica.

Un spectacol in care gindirea regizorala – cu care poti fi sau nu de acord – este foarte limpede si bine tradusa de scenografie, muzica, lumini. Un spectacol care, intr-un ritm foarte sustinut, ajunge la momente de mare tensiune, dar si la scene de mare puritate, un spectacol bine servit, in general, de actori. Un spectacol care anunta, poate, o etapa mai luminoasa in creatia lui Hausvater.
Incerc sa ma limitez la analiza unui spectacol, fara a ma mai intreba cit de licit e acest procedeu, al combinarii/adaugirii/eliminarii de text. Oricum, nu cred ca simpla incetatenire prin (ab)uz este un argument suficient. In aceeasi ordine de idei, cred ca pe afisul spectacolului trebuia scris „dupa“ E.I. si nu „de“ E.I., asa cum, in mod eronat sper, a aparut.
Ceea ce mie imi aduce aminte de ideea lui Salvador Dali de a face un film cu camera fixa care sa inregistreze doar acele momente ale actiunii care, intimplator, au loc in fata ei.