OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Foarte Mic
Vitamine de Vera Ion
Regia: Ana Margineanu
Scenografia: Ana Isbasescu
Muzica: Petru Margineanu
Coregrafia: Andreea Duta
Light design, concept video: Lucian Moga
Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Toma Danila, Katia Pascariu, Madalina Ghitescu, Isabela Neamtu, Laurentiu Banescu, Radu Cristian

La televizor: reclame la suplimente alimentare pentru o viata mai buna, lectii de gimnastica pentru o silueta mai zvelta, videoclipuri cu tineri frumosi care nu-mbatrinesc. Iar in fata televizorului, mame de familie colectionare de luminari parfumate, tati care-si cumpara din prima de salariu wallpaper-uri cu Insulele Hawaii, adolescente visindu-se campioane de tenis, in timp ce fratii lor...

Fratii lor isi doresc uneori sa dea de pamint cu televizorul si mirajele lui de silicon, sa poata plinge din nou, ca-n copilarie, la pieptul mamei, sa poata vorbi cu propriul tata despre cea dintii iubire. Dar in Romania tranzitionala, spun statisticile si sociologii, familia disfunctionala devine mai mult norma decit exceptie; si ceea ce se pierde dintru bun inceput sint tocmai gesturile comunicarii cotidiene, tandretea parinteasca, confortul sufletesc al caminului. In locul lor, la extrema, melodrama de serie a emisiunilor Din dragoste, patetismul si abuzul sentimental al telenovelelor.
In reclamele „de familie“, si El, si Ea au, invariabil, sub 40 de ani, copii mici si, mai ales, verigheta pe deget. Iar obiectul in sine – verigheta – e mai importanta, in concretetea ei, decit substanta relatiei, si asta nu in publicitate, ci chiar in viata reala. Care o copiaza ceva de speriat pe cea de la televizor.

- Mcdonaldizarea sufletului
Vitamine, textul Verei Ion pus in scena, la Teatrul Foarte Mic, de Ana Margineanu, e o versiune de spectacol (tema e aceeasi, diferentele stilistice si de structura sint considerabile) a piesei numite initial Radical, nominalizata la concursul dramAcum de acum doi ani si citita in lectura publica, in toamna lui 2004. Povestea, sinuoasa dramaturgic, complicata regizoral, vorbeste despre consumerism si „plastifiere“ umana intr-o familie atinsa de maladia incurabila a democratiei de piata – parintii frustrati de propria tinerete dau in mintea copiilor, intr-un proces ireversibil si contagios de desensibilizare, pina si in fata mortii fiului.

Ca text, Vitamine are citeva virtuti indeniabile: un realism lipsit de brutalitate, o poeticitate (Vera Ion e, de altfel, tot una cu Zvera Ion, autoarea Copilului-cafea, volum de poezie premiat acum citiva ani de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti) dominind substantial monologurile, o teatralitate non-expozitiva, un simt acut al personajelor, in descompunerea, decarnalizarea lor progresiva. Si, mai ales, o constiinta a nivelurilor lingvistice de o factura cu totul speciala: decarnalizarea personajelor, care-si pierd progresiv simtul realitatii (pe care ajung s-o confunde cu fictiunea de televizor), se suprapune unei incapacitati de a asimila verbal aceasta realitate. Voluptatea, de fapt la fel de seaca, a frazeologiei intelepciunii populare (Copiii sint bucuria caminului etc.) e inlocuita de sicitatea monomana a unui inventar de slogane publicitare; pina si mincarea isi pierde concretetea numelui frust (dar si a gustului – consistenta ei devine in final cea a siliconului) in favoarea formulelor magice de McDonald’s. Caci ceea ce vedem e o mcdonaldizare generala, nu a societatii, ci a fiintei umane.

- Katia Pascariu, debut cu gratie si forta bine controlata
Ca spectacol, aceasta e probabil cea mai ambitioasa, incapatinata, complexa in ideile ei montare a Anei Margineanu (tematic, se apropie mult de 89.89... fierbinte dupa ’89) – si nu din cauza extensivei prezente a insertiilor video (proiectii, unele dintre ele filme propriu-zise, dupa toate regulile cinematografice). Printre altele, avem de-a face (si tine piept) unui eclectism al cheilor stilistice, unele imprumutate din limbajul televiziunii si al cinematografului, altele reciclind conventia pura si dura a teatrului (ele intersectindu-se in ceea ce ar fi varianta scenica interactiva a unui joc de televiziune); e un experiment, uneori iese, alteori nu. Din fericire, caci rezuma esenta teatralitatii, actoriceste iese mai intotdeauna: Vitamine e debutul pe scena al unei actrite, Katia Pascariu (Andreea), cu gratie si forta bine controlata in acelasi timp, la fel cum remarcabil e si Gheorghe Visu (Tata) si, brusc matur, cu scene de monolog de o autenticitate dramatica, Toma Danila (Bro). In ce priveste restul, tine de rezistenta la echilibristica incercarilor...

- Andreea Marin merge mai departe
Un baiat iubeste-o fata (e muta si a gasit-o printre bilele de la McDonald’s, dar ce mai conteaza). O fata isi exploreaza sexualitatea incipienta. In loc sa-si vada de adolescenta, se uita ca la televizor la propria familie in care pare c-a dat strechea. Pina cind da strechea si in ea. O mama face o pasiune pentru o vedeta pop, un baiat cam superficial pentru care o gospodina e o diversiune hazoasa la aventurile cotidiene. Un tata isi apara onoarea de familist cu pistolul si-si cheama pe urma nevasta la Iarta-ma, Din dragoste si Surprize, surprize. Baiatul moare, dar cui ii mai pasa, daca e rost sa te viziteze Andreea Marin acasa?! Poate asa or sa-si vada cu totii implinit visul: visul de a avea o casa din caramida Nevada. Caramida transparenta, adica. Dintr-aia de Big Brother; transparenta totala pentru o familie de fantose model.
Pentru o incursiune in universul prabusit al Romaniei de la bloc, la ale carei geamuri vezi in fiecare seara pilpiind ecranul de televizor, e de-ajuns sa te-asezi doua ore pe un fotoliu la Teatrul Foarte Mic. Dupa ce-ai luat o sanatoasa gura de vitamine.