OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea DANELIUC
Doi pinguri. Teatru intr-o parte, sau doua
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2000, 94 p., f.p.


Mircea Daneliuc – cunoscut publicului romanesc mai ales ca regizor, imprima atit filmelor cit si romanelor si recentelor sale piese de teatru o stilistica recognoscibila. Surprinde in primul rind in stilul sau o anume violenta a limbajului, prezenta in diverse doze. Urmind piesei de teatru Schiopul binemirositor. Antichitati in doua parti (Editura Allfa, 1999), Doi pinguri include probabil cea mai mare cantitate de limbaj licentios, periferic, dintr-un text romanesc de dramaturgie contemporana.

Autorul instituie astfel o noua poetica – a trivialului – cu importante consecinte estetice. Registrul vulgarului antreneaza toate nivelele de reprezentare: lingvistic, afectiv, uman.
Aluziile la prezentul imediat apar inserate in contexte neasteptate, dar se situeaza pe un palier secund de semnificatie, grila politica nefiind miza esentiala a textului. In Doi pinguri, asumarea ratarii constiintei tragice este mai evidenta decit in piesa anterior citata, desi totul pare ca se intimpla intr-un teatru de marionete care exista in aparenta doar prin reactii gestual sau senzitiv-mecanice. Elocinta savanta consumata deseori in discursuri persuasive (Unu catre Una) nu modifica esential aceasta perspectiva.
In realitate, Doi pinguri este o piesa despre frica de singuratate. A fi „doi pinguri“ (adica „doi nesinguri“) este visul nerealizat al unui cuplu bizar – Una – „tinara“, Unu – „nu prea“. Cei doi alcatuiesc mai degraba un simulacru de cuplu, Unu aparind travestit in Barbatul in halat oliv si Barbatul in halat festiv (alte personaje din piesa), primul salvatorul, al doilea agresorul Unei. Pe de alta parte, relatia de cuplu este reprezentata doar de scene de dragoste hilare („O musca de ceafa. Se desprinde aproape imediat si se scutura, cocoseste“) sau de injuraturi in limba romana si engleza („Timpito, lignito, Iubito/ Timpitule, Pripitule, Iubitule“), acuze reciproce de constatare a falimentului intregii lor vieti petrecute impreuna, de reprosuri comice.

Imensa violenta si intoleranta amintesc de teatrul panicii lui Arrabal. Tema sexualitatii opresive, obsedante, se circumscrie acestui complex de violenta din diverse perspective: viol, schimbare de sex, incest (Una fusese violata in adolescenta de tatal sau). Beligeranta si marturisirile patetice coexista.
Amnezia de care sufera perpetuu aceste personaje este unul din elementele procesului de reductie mecanica a existentelor. Cei doi se despart si se reintilnesc fara sa se recunoasca sau rostesc simultan replici incoerente pe care le repeta: „Mi-e frig. Ti-e frig? Ti-e frica? Mi-e frica. Ti-e cald? Mi-e bine. Sint singur. Minune. Spune-mi ceva.“ Repetitia devine un procedeu de constructie: se repeta simetric replici ale Unei din Tabloul 1, in discursul partenerului ei, in Tabloul 5, sau chiar diverse situatii, motive.
Deseurile lingvistice, complexul violentei, supralicitarea vulgaritatii resuscita motivul dragostei tratata in termenii esteticii carnavalului (Bahtin). Insa datarea textului este foarte precisa, gratie indicatiilor de regie, care constituie o alta ipostaza experimentala a acestei piese. Decorul este „o constructie cubista alandala fragmente disparate ale unui bloc de locuinte s…t. In fundal, tomberoane, cutii“.

Pentru prima data, apar intr-o piesa de teatru romaneasca costume de hip-hopper-i pentru cei care fac parte din cor. Acestia evolueaza in Tabloul 7 in ritmul hip-hop, mimind o melodie absenta. Dupa modelul corului antic, pantomima anunta ceva iminent, alarmant.
Subtitlul piesei – Teatru intr-o parte, sau doua – este un alt indiciu in favoarea destructurarii vechilor conventii dramatice: in Tabloul 4 (Tabloul 5 nu exista), autorul intrerupe un pasaj didascalic pentru a introduce o delimitare incerta si in acelasi timp o intrebare deconcertanta: „Inceputul partii a doua?“
In ultimul Tablou este reiterata spaima de singuratate. Parasita de Unu, Una isi doreste intoarcerea acestuia. Pe tot parcursul piesei personajele sint dispuse sa accepte orice acuza in schimbul realizarii idealului de a fi pinguri: „Revino, fa-ma pingur, te astept la patru ace,/ Ca nimeni nu ma face/ Nici bou, nici mother-fucker!“
La final, izolarea devine o condamnare implacabila.