OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La Teatrul Mic se deschide stagiunea cu o premiera indelung asteptata: Baal pe un text de Bertold Brecht, in regia lui Dragos Galgotiu. Dupa marturisirea regizorului, este vorba despre o piesa inedita in Romania, niciodata jucata sau publicata la noi: „E un text absolut extraordinar si, din pacate si din fericire, absolut necunoscut aici. E un text care sper ca, cel putin dupa ce o sa-l jucam noi la Mic, o sa fie publicat, o sa fie jucat. Din cite stiu, e probabil unul din textele lui Brecht cele mai jucate prin alte parti, considerat printre textele cele mai interesante ale lui. Probabil ca la noi, daca nu a apucat sa fie tradus pina in perioada asta de dupa al doilea razboi mondial, dupa aceea a fost imposibil pentru ca Brecht a devenit asa... un fel de stindard prin ideologia textelor pe care le-a scris“.

Regizorul Dragos Galgotiu s-a lasat cistigat de la inceput de virtutile poetice ale piesei care nu exclud insa impactul dramatic: „…e un text care declanseaza emotionalitati extrem de puternice, e mai mult poezie decit dramaturgie. E foarte apropiat de ce a facut Brecht in poezie. E un text de geniu scris la 20 de ani, si asta se simte, are o intensitate a emotiei adolescentine extraordinara“. Personajul principal, un erou teribil, de factura romantica, este interpretat de Cristian Iacob. Pentru regizor, eroul spectacolului, Baal, are similitudini „cu un anumit model care a aparut la foarte mult timp dupa ce a fost scris: seamana teribil cu Jim Morrison. Eu am taiat foarte mult din text pentru ca e atit de bogat incit nu mai era controlabil“.

Dintre perspectivele continute de piesa, regizorul a fost interesat mai ales de tipul de iesire din realitate pe care Brecht l-a sugerat si, nu in ultimul rind, de dimensiunea sa mitologica. El si-a imaginat personajul ca pe o fiinta recognoscibila. Desi are o anvergura scandaloasa, un fel de terribilita, Baal-ul sau este construit dupa un model des uzitat in literatura epocii. Si, desi referinta personajului la divinitate este explicita, regia a tinut sa speculeze, in spectacol, si latura umana. „Pentru mine“ – spune Dragos Galgotiu – „textul e un prilej pentru un anumit tip de poezie teatrala care se bazeaza si pe subiect si pe tipul de verbalitate, dar e legat si de ultimele mele experiente, are o vitalitate si o energie iesite din comun si asta iti permite sa risti, sa fii imaginativ. Mi se pare grozav ca, daca tot s-a refacut sala de la Mic, e un fel de energie pe care o are spatiul si un asemenea spectacol vine in intimpinarea acestui lucru“.

Pentru spectacolul de la Teatrul Mic, sursele „bibliografice“ ale regizorului au fost mai multe si nu neaparat literare, nici chiar teatrale. Documentarea sa a cuprins atit spectacole de teatru, cit si filme sau productii comerciale de pe Broadway: „Am vazut un spectacol foarte interesant la Budapesta cu niste tineri, erau studenti cind l-au facut, avea o prima parte care a fost un fel de examen, era zapacitor. E si un film despre care am auzit lucruri foarte interesante, nu l-am vazut, facut de Schlöndorf, cu Fassbinder in rolul principal, personajul semanind foarte mult cu Fassbinder, doar ca ceva mai nebun si, asa cum e creat personajul, chiar cu mai mult geniu si cu mai multa nebunie decit Fassbinder. Au fost si spectacole cu David Bowie pe Broadway. Asa cum e textul, facut cu toate personajele – sint vreo cincizeci-saizeci – e o chestie enorma“.

Cu atit mai interesanta se dovedeste pentru regizor experienta acestui spectacol, cu cit din echipa de la Mic fac parte Rodica Negrea si Gheorghe Visu, alaturi de trupa de tineri a teatrului. Ar mai fi de mentionat si ca Dragos Galgotiu, regizor care nu s-a lasat niciodata cistigat de retete durabile, este acum la prima colaborare cu unul dintre punctele de referinta ale scenografiei noastre de azi, Dragos Buhagiar. Scenografia conceputa de Dragos Buhagiar suprapune elementele realiste cu cele suprarealiste, dupa cum scenograful insusi o spune: „Am o minte destul de postmoderna, sa zicem ca citesc un text si, in functie de acumularile mele din momentul acela, am imagini despre obiecte, despre spatiu, despre costume si atunci incerc sa le gasesc numitorul comun care ar fi judecat ca realizare a unui tablou, mai mult plastic. Am simtit ca am nevoie, ca sa cred ce spun personajele astea, sa-i ancorez in realitatea epocii, sa-i bag in «zeama» spatiului“…