OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Instalat confortabil in noua grila de programe a Televiziunii – Teatrul National de Televiziune, care se moseste nu pe o scena oarecare, ci intr-o redactie si apoi pe platouri, ba uneori si in exterior, largind notiunea spre teritoriul cinematografului; acest gen, pe nedrept poreclit hibrid, ne rasfata in aceasta toamna cu o recolta bogata de productii noi, lansate in circuitul teatral. O adevarata stagiune, cu un repertoriu elaborat temeinic, alterneaza titluri de ieri si de azi, nume de regizori din toate generatiile, sporind fondul patrimonial creat aici in ani. (Au trudit in acest scop nume cunoscute ale criticii teatrale si teatrologiei ca Manasse Radnev, Jean Cazaban, Constantin Paraschivescu, Anda Orban, Doina Teodoru, Victor Parhon si Ioana Prodan, de mult timp sefa a Departamentului.)

Dupa un Caragiale insolit (D-ale carnavalului) in regia lui Dominic Dembinski, ambitiile TNV vizeaza cu curaj zona atit de sensibila a piesei romanesti contemporane, repusa si ea in drepturi de reprezentare de un interes revenit la normal. Alegerea s-a oprit aici asupra unui nume nou aparut in dramaturgia de azi, descoperit cu voluptate de inca alte trei teatre unde i se joaca piesele. Un motiv in plus ca optiunea TNV pentru piesa Ultima halta in Paradis de Valentin Nicolau sa beneficieze de lansarea spectaculoasa a talentatului autor petrecuta in aceasta toamna la Teatrul National din Bucuresti, la Teatrul Nottara si la Tirgu Jiu. (Prezenta sa la conducerea TVR e doar o coincidenta fericita.)
Incaputa pe miinile unei echipe excelente care a personalizat-o intr-atit incit multa vreme va fi greu sa ne imaginam o alta versiune interpretativa, piesa amintita atesta, in context, varietatea subiectelor pe care e capabil sa le descopere in viata autorul. Dupa spectaculosul joc al puterii din Ultimul imparat, dupa provocatoarea iesire din virste si vremi din Ca zapada si cei doi (Uzina de placeri...), ca sa ne rezumam doar la cele doua piese jucate pina acum, Ultima halta in Paradis vine nu numai cu un subiect nou, socant in economia operei autorului, dar si cu o schimbare de registru dramatic, surprinzatoare si ea.

Piesa este o originala aducere a mitului lui Don Juan pe cheiul Dimbovitei, unde acesta ia numele lui Mitica si cite ceva din obiceiurile locului, iar personajul neaos, legendar si el, are o frumoasa deschidere filozofica. E metafora unui sfirsit obosit, fiindca Mitica traieste aici amintirea gloriei sale, dar si a unui alt inceput, prin transferarea cu stoicism a experientelor sale unui viitor posibil discipol. Acest Sganarel original, care-l insoteste aici pe Don Juan-Mitica, e un Ionel oarecare, dornic sa deprinda tehnica de cuceritor a maestrului si ceva din reteta succeselor lui. Ritualul initierii in dragoste devine astfel o emotionanta lectie despre si pentru viata, pe care batrinul i-o transmite tinarului o data cu neobisnuita sa energie vitala.
Dincolo de inedita portretizare a celor doi, pendularea intre comic si tragic e o miza importanta a textului. Umorul si veselia cu care Mitica si Ionel traiesc in imaginatie pasionante aventuri amoroase au in permanenta umbrele unei tragice amagiri. Dar daca viata e o placuta amagire (vis, spunea un mare dramaturg), moartea care-i da tircoale batrinului Don Juan e cumplit de reala. Insasi ideea de a plasa actiunea piesei intr-o rezerva de spital presupune acest balet periculos intre ris si plins, cel mai adevarat sentiment cu care opereaza azi arta.

Din echipa excelenta mai sus mentionata, primul care se impune invocat e regizorul Alexandru Tocilescu. Nu numai pentru ca la prima sa intilnire cu platourile televiziunii se dovedeste acelasi mare si experimentat artist, ci si pentru ca, datorita masurii si simtului sau artistic de exceptie, spectacolul e de o admirabila discretie si poezie. Risul e parca o gilgiiala inabusita, iar lacrima din coltul ochiului se risipeste in zimbet intelegator si speranta. A mizat, fireste, pe actori. Pe marele, uriasul Florin Piersic, care s-a identificat cu personajul vrind-nevind. Si daca acum douazeci si mai bine de ani facea acea compozitie antologica din Oameni si soareci fara vreun efort vizibil, batrinul Don Juan de acum beneficiaza de experienta de viata a actorului, vizibila nu numai in riduri, ci si in greutatea cu care „cad“ replicile si oftaturile. Datorita lui Florin Piersic, uitam repede ca am avea de-a face cu un chefliu oarecare, simpatic si afemeiat (numele personajului restringe obligatoriu background-ul) si devenim curiosi sa-i cunoastem lumea interioara, bogata experienta umana, aici la ceasul din urma al marturisirilor.

Contrastul dintre vitalitatea sa debordanta si finetea infinitezimala a gesturilor de care e capabil tine de un arsenal rar de mijloace actoricesti, prin care personajul vibreaza si transmite un ce existential memorabil. George Ivascu, ales de regizor pentru Ionel, ne aminteste de fabula cu elefantul si soricelul. Doar ca soricelul care se rasteste la elefant nu va fi strivit, ci, dimpotriva va fi ridicat la rang de elefant pentru sensibilitatea cu care l-a inteles si urmat pe acesta, pentru candoarea cu care ne spune cum si cind te poti trezi la viata adevarata. Florina Cercel isi mascheaza senzualitatea printr-o tinuta protocolara (e Doctorita indragostita in secret de Mitica), autentica si ea. Siguranta de sine a actritei imprima cadrelor in care apare un plus de rigoare. Si restul distributiei, figuratia de referinta a spectacolului, functioneaza exact, expresiv si pitoresc, atita cit e nevoie intr-un spectacol semnat inconfundabil Alexandru Tocilescu. Echipa de realizatori in frunte cu Doina Teodoru (realizator), Cristian Nicolau (director imagine), Sebastian Chelu (montaj), Ion Olaru (decoruri), a profitat din plin de pe urma acestei intilniri fericite.

Bucurestii la 1930... din Patima rosie de Mihail Sorbul, in viziunea cunoscutului regizor de film Geo Saizescu, e o alta reusita a Teatrului de Televiziune. Desi difuzarea fractionata, in trei seri consecutive, n-a fost o idee fericita pentru tensiunea piesei, realizatorii au gasit solutii bune de suspence de la o seara la alta, transformind spectacolul intr-un serial ce s-a putut urmari cu interes chiar si in aceste conditii. Ideea de a reabilita melodrama ca gen e primul lucru pozitiv pe care trebuie sa-l remarcam in cazul acestei montari. Refuzindu-i cliseele printr-o fina pastisare, piesa a sunat astfel nu atit de retro cit sa para vetusta si nici atit de moderna cit sa nu mai semene cu ea insasi. Cea mai placuta surpriza a fost chiar trimiterea la epoca, prin sugerarea peisajului citadin si a boemei timpului pe care le-am fi dorit chiar mai mult exploatate. Circiuma in care petrece Sbilt, strazile pe care flaneaza au sugerat atmosfera unui Bucuresti de-atitea ori evocat nostalgic, de care regizorul si aparatul de filmat s-au aratat vizibil indragostiti.

Spectaculase si interioarele din care ne sfideaza eleganta si bunastarea unor bogatasi ramasi si ei amintire. Pe acest fundal, drama ambitioasei si trufasei Tofana, care aspira la depasirea conditiei traind cu un barbat pe care nu-l iubeste, e si ea una de salon. Actrita, tinara Veronica Gheorghe, un pariu al regizorului, abordeaza cu aplomb rolul. E frumoasa, directa, insa de o pasionalitate cam patetica, astfel incit furtuna pe care o dezlantuie brutala si devoratoarea ei iubire pentru Rudi se consuma mai mult in poze, ce-i drept, frumos filmate si cadrate pe micul ecran (operatori Cristian Nicolau, Ovidiu Guzu). In fond, Sorbul exersa si el o schema la moda in epoca, transmisa noua de cartile postale ilustrate, din care razbate pina azi conventionalismul din relatiile umane si sociale ale vremii. Tot pe aceasta linie e si Dan Badarau, actor putin intrebuintat si de aceea, poate, vizibil timorat de aparatul de filmat. El ramine un personaj de serviciu si de referinta pentru definirea ambitiilor bovarice ale celorlalti, despre care nu se prea pot spune multe lucruri certe ori pozitive. Nici dragostea lui pentru Crina nu pare autentica, desi autorul ar vrea sa ne spuna altceva. Crina, in interpretarea lui Kity Cepraga, debutanta si ea, are ceva prospetime, dar si destula artificialitate, incepind cu machiajul apasat care scoate personajul din naturaletea pe care trebuie sa o transmita. Mircea Rusu a fost, cred, nu prea exact distribuit in rolul incornoratului, a bogatului Castris pentru care e cam prea tinar. Actorul, a carui marca se „remarca“ in orice situatie, reuseste si aici sa-i dea personajului greutatea si pedanteria necesare, fara a straluci insa ca alteori.

Sbilt, rol rivnit al repertoriului romanesc, filozoful vagabond de coloratura romantica, cinicul simpatizat pentru nonsalanta rebarbativa, ii revine (unicu)lui Horatiu Malaele. Inrudirea actorului cu personajul se lasa usor vazuta, astfel incit uneori devine dificil sa deosebim gesturile lui Malaele de ale lui Sbilt, ricanarile lui Sbilt de ironiile lui Malaele. Avem si de aceasta data un caz de identificare cum remarcam mai sus in privinta lui Florin Piersic si e privilegiul marilor actori de a aduce personajele spre ei, imbogatindu-le cu trairile personale si propria intelegere.
Patima rosie, cu farmecul ei desuet, netradat in spectacolul recent al Teatrului de Televiziune, ne aminteste, intre altele, ca telenovela n-a fost inventata in studiourile sud-americane si ca, la urma urmelor, nici lumea acelor scheme sentimentale nu s-a schimbat fundamental intre timp.