OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Municipal „Mr. Gheorghe Pastia“, Focsani – D’ale Carnavalului de I.L. Caragiale.
Un spectacol de Mihai Lungeanu.
Cu: Alexandru Georgescu (Nae Girimea), Sorin Francu (Iancu Pampon), Adrian Damian (Cracanel), George Rusu (Un candidat de la perceptie), Adrian Radulescu (Iordache), Valentin Cotiga (Un ipistat), Loreta Negruta (Didina Mazu), Paula Grosu (Mita Baston), Mihail Spiridonescu (Un chelner), Olimpia Sapunaru (O masca)


Probabil, arealul vrincean e asezat istoric sub semnul unei indelungi rabdari. A trebuit doar sa astepte sa-i treaca baietii prin proba turcilor, spre a fi improprietariti cu ditai muntii de prezumtivul tata si sfint, ulterior... Nici maiorul Gheorghe Pastia, dupa ce s-a umplut de decoratii la 1877 si dupa ce – zice legenda – a avut un vis premonitoriu de-a dreptul pe frontul din Bulgaria (cel putin, spre deosebire de celebrul neamt, despre maior stim astfel ce cauta in Bulgaria!), nu s-a grabit, ci a copt linistit, in sine-i, una dintre cele mai interesante povesti (pina una alta, credibile) ale teatrului (nu doar) romanesc. Prin 1908, cu aprobarea Primariei Focsani, cu sprijinul direct al arhitectului C. Ciugolea si al artistului plastic N.N. Romano, dar pe bani proprii (sic!), maiorul Pastia le-a daruit concitadinilor un Atheneu si un teatru, dupa model vienez (arhitectonic vorbind, doua miniaturi excelente si functionale), cel din urma inaugurat la 21 noiembrie 1913 (pe cind – iarasi stim – in Bulgaria, romanul tocmai cauta Cadrilaterul – pas de-o mai fa...). Dupa mai bine de un deceniu, omul nostru, care-si consumase integral averea, a murit, pare-se, sarac lipit, hranit civic pe treptele teatrului si ignorat abitir de aceeasi Primarie &protipendada (baroni din illo tempore?...). Si non e verro...

Cu specifica rabdare – de la mama Vrincioaia citire, asadar (ca de la Matei citire se sparie gindurile dentare, iar de la Mama Leone citire bem noi, de vreo citeva zile, pe varii lungimi de unda radiofonica, vin de Murfatlar, ceva de speriat!) –, asta iarna s-a incheiat reabilitarea integrala a teatrului care, acum, poarta numele ctitorului, lucrare absolut stimabila, care a putut face posibila, cu o saptamina in urma, si prima premiera pe stil nou, D’ale Carnavalului, in viziunea lui Mihai Lungeanu.
Iar regizorul a avut, la rindul lui, o benefica rabdare. In primul rind, aceea de a-l citi de-a lungul si de-a latul pe Caragiale, cuminte (cu minte!) si incitant, nu de alta dar, vorba lui, daca de la Conu’ Iancu incoace a trecut un veac, care va sa zica veacul asta nu exista. Iar noi, prin urmare, ne aflam tot acolo.

Dovada? Realul palpabil si cel de refacut la usa teatrului, cu fanfara, liste cu lucruri si fapte ca La Mosi, pusti imbracati in straie de carnaval/de epoca, facind mare harmalaie (reluind in rapidele antracte cu inteligenta schimbare/transformare de decor „la vedere“) si impartind loturi pentru tombola Ipistatului la care etern cistigator ramine proprietarul, sinonim al puterii care, din umbra, invariabil, face jocurile si mai regleaza, pe ici, pe colo, mecanismul, ca sa nu-i incurce treburile. Nu fara rost, in final, un gramofon „His Master’s Voice“ va prelungi muzica si dupa caderea cortinei. Master, posibil in efigie muzicala (se aud perpetuu Hora Unirii ca vals saltaret, uneori si la fel de saltaret-dansabil, si Desteapta-te, romane! ori Marseilleza), da tonul, impune ritmul si amendeaza defectiunile...
Contextuarea sonora pare a-l fi interesat pe autorul spectacolului (semnatar nu doar al regiei, dar si al coloanei sonore si al scenografiei) mai mult decit decorul (aici pariul este al unei adincimi a scenei care sa nu deranjeze schimburile de replici, realizata prin doua panouri cu functie cind de oglinda, cind de fereastra de sala de bal). Costumele, in schimb, sint intr-un acord foarte inspirat cu gestul, ocheada, soapta, bilba premeditata, onomatopeea ori rasteala cu substrat glumet.

Lungeanu respecta cu multa minutie locul si replica (in frizerie la Girimea, la bal si retur), cautind insa, pe de o parte, pastrarea substratului politic-cutumier (intrarea aureolata a Ipistatului-judecator se va pregati prin semne ascunse, fara nici o graba, precum jocul lui Iordache cu fotoliul, cind afla despre Catindat ca lucreaza la Perceptie), pe de alta, speculind cea mai mica resursa de umor. Nu e vorba, actorii il ajuta cu aplicatie si, pe alocuri, cu sclipire. Adrian Radulescu (Iordache) este primul care, din capul locului, provoaca ropotul de aplauze, servind meritoriu textul, cintind sub scara in doua ape si invirtindu-si ciorapii. Vesta in dungi tricolore, teul plimbat cu metoda prin toata scena si agatarea ghirlandelor pentru carnaval devin armura lui Iordache in lupta, in egala masura cu plictisul de mahala si cu rabufnitoarele ite ale intrigilor aceleiasi mahalale.

Pe parcursul acestui spectacol-studiu caragialesc, Adrian Radulescu isi continua performanta in de marele efect aparté cu Mita (Paula Grosu), feriti de Cracanel (Adrian Damian) printr-un prosop, in timp ce actrita isi pozitioneaza personajul mai degraba spre oglinda decit spre public/comunicare, asa-zicind.
In orice caz, in spectacolul lui Lungeanu, polii posibili sint Ipistatul (Valentin Cotiga) si Iordache, intre ei pendulind smechereste-seniorial Nae Girimea (Alexandru Georgescu – straniu-atipic, napoleonin, fie in frac alb cu sclipici, fie in halat, prezent fizic si nu mai putin in efigie – aici, la mahala, cheia heraldica fiind manechinul de croitorie pe care se agata hainele spre adulare), ceilalti descurcindu-se dupa posibilitati, oportunitati, spaime si meandre ale vremii, sub care, se stie, sintem cu totii.

Cuplul Nae Girimea-Mita Baston, in celebra cautare a „beletului“ si presiune a „vitrionului englezesc“, atinge pur si simplu ritmul si hazul desenului animat, iar sala reactioneaza in consecinta. O data intrate in sala de bal, personajele realizeaza nu doar plinul de haz, dar si personalizarea cea mai exacta din aceasta montare focsaneana. Iancu Pampon (Sorin Francu), cavaler negru cu pretentii de mare domn si experiente la limita avuabilului, ca orice tist de vardisti retras in peisaj interlop, tatoneaza fara graba relatia cu Cracanel, din momentul marturisirii celui din urma, cuplul sudindu-se cu o forta comica exceptionala (de zi mare Adrian Damian in Cracanel – replica dinspre teatru a celebritatii media Leana, combinata cu rabelaisianul Picrocol, cu ceva Don Quijote, lucrat tocmai pe pariul acestui tip de risc, mascat pentru carnaval in tejghea de bar ssic!t, balcanic pina la migrena), cuplu care va functiona fara gres pina la final. In asa fel incit, la marea impaciuire de incheiere, va fi posibila o adevarata secventa de teatru in teatru, orchestrata de Girimea, marele maestru al asezarii pe scindura pe de o parte a cuplului masculin, dar si a nu mai putin hazliului si nou formatului cuplu Mita-Didina (Loreta Negruta).

„Ce de musterii tigniti!“, va constata Iordache, pe la sfirsitul primei parti. Din final (final muzical apoteotic – apoteoza mioritica, vezi bine, ca de fiecare data in piesele caragialiene, nu de alta dar stim legea: „pupat toti piata Independenti“..., „neica, daca ma iubesti...“) ii raspunde, cu adus la zi subinteles, Nae Girimea: „A murit francul!“. Pai, in atare situatie (bravo, pentru tilcuire, Mihai Lungeanu!), unde putem fi decit intr-o tara-frizerie, acolo unde se rad fraierii, se ung ipistatii si se coafeaza hormonii?! Intre strada Sapientii si a Pacientii, la un numar mereu repetitiv, „bis“. Unde sapienta e smecherie, pacienta, putere de a indura, carnavalul, desigur, panaceu, iar intrebarea fundamentala, fara nici o indoiala: „Ce cauta neamtul in Bulgaria?“.