Autor: 
Categoria: 
Există, în orice moment, teme
tabu şi teme trendy pe piaţa, financiar foarte competitivă, a
artei contemporane – teme strîns legate de preocupările
sociale şi politice ale zilei, care atrag vizibilitate şi justifică
investiţia simbolic-bănească. Acesta e punctul din care începe
distincţia – cea între arta care se pretinde (integrativă,
sensibilă social etc.) şi cea care este (gest artistic – şi,
prin forţa artisticului, inclusiv etică). Iar în vremurile
noastre, comunitatea romă (şi, mai ales, „integrarea romilor“)
e o temă mult prea trendy ca să-şi păstreze, în fiece
clipă, autenticitatea. Altfel spus, e productiv şi, totodată,
riscant să faci un spectacol despre romi. Şi de criticat, e chiar
mai greu – fiindcă te poate vădi drept insensibil la durerile
umanităţii. Doar cînd spectacolul e „pe bune“ merită
atingerea sensibilei coarde.
Titlul e foarte bun, trebuie să
recunoaştem. Declar pe propria răspundere e un solo/ o monodramă/
un one-woman show la care au colaborat actriţa Alina Şerban,
sound-performer-ul Cătălin Rulea, regizorul David Schwartz şi, în
calitate de dramaturg al spectacolului, Alice Monica Marinescu,
alături de scenograful Adrian Cristea. Şi e cu şi despre persoane
de etnie romă. Sau ţigani.
Alina Şerban e unul dintre nu atît
de puţinii (cum s-ar crede) artişti de teatru de etnie romă –
iar în Declar… îşi pune în cuvinte propria
experienţă de viaţă (parţial, e vorba despre practici destorytelling), cea a unei copile, pe urmă a unei tinere dintr-o
familie emancipată, căreia existenţa îi e dată peste cap de
pierderea posibilităţilor financiare, arestarea mamei (aspect
destul de ceţos), întoarcerea într-o comunitate
tradiţională şi traiul într-o casă fără minime dotări.
Pe scurt – şi politically incorrect –, e vorba despre un copil
ţigan care are parte de o educaţie „românească“, e fană
3rei Sud Est, dar creşte printre ţigani şi-şi doreşte să fie la
fel ca prietenii ei cu baie-n casă şi are iubiţi nesupuşi
pericolului unei întîlniri de gradul zero cu un unchi
ştirb, burtos şi scandalagiu. E un spectacol – sau mai degrabă
un performance – cu o doză sănătoasă de umor, autoironie,
onestitate şi curaj, şi un final (în reprezentaţia de la
Centrul Comunitar laBomba, în Rahova) destul de clişeistic,
vorbind despre cîştigarea demnităţii etnice la contactul cu
perspectiva exterioară, pozitivă a străinului occidental (care se
îmbracă în fuste creţe şi ia cursuri de dans à
la tanti Mariana, cea din curtea cu ţigani spoitori din cartierul
Tei).
În România, nimeni nu
joacă/ performează etnia (la fel cum şi accentele regionale sînt
greu de găsit pe scenă), nici măcar teatrele minoritare nu par
interesate de reprezentarea teatrală a identităţii etnice, doar,
eventual de conservarea ei, mai ales lingvistică. Sîntem în
acel punct în care se întîlnesc reminiscenţele
statului naţional unitar şi prejudecata corectitudinii politice,
conform căreia nu vorbim despre „alţii“, ca să nu pară că-i
discriminăm, sau îi lăsăm pe „ei“ să vorbească,
eventual tot pentru „ei“ (ori, în cazuri extreme, de care
ne temem, căci umbra lor pluteşte peste noi, urmărim melodrame de
salvare a unor minunate suflete nevinovate, riscînd să se
piardă din lipsă de condiţii, reflex neartistic de milostenie
compensatorie). Probabil că era, astfel, inevitabil ca prima
aventurare pe acest teren (inclusiv în ce priveşte un anume
mod specific de a vorbi, exploatat de actriţă într-o serie de
„citate“ extraordinar de bogate, care ar merita un spaţiu mai
larg) să aibă nevoie de contexte primitoare, de plase de siguranţă
– fiindcă expunerea Alinei Şerban e maximă. Poziţia (şi
privirea) ei e una profund intermediară, înăuntrul şi în
afara comunităţii etnice, într-un veşnic balans între
disperarea inadecvării printre săracii murdari, needucaţi şi fără
dinţi din curtea unde locuieşte cu propriul tată, nici el mai
breaz, şi afirmarea unei individualităţi marcate de valori ale
majorităţii (relaţia cu mama e o dimensiune mustind de emoţie şi
potenţial, poate, însă, prea intimă pentru a fi cu adevărat
dezvoltată).
Să zicem că Declar pe propria
răspundere (minus finalul…) e un performance terapeutic – şi nu
doar pentru autoarea lui, care-şi asumă o perspectivă de
distanţare, critică, fără însă a-şi apropria modul de a
privi al „majorităţii“ (o diferenţă subtilă cît un fir
de aţă, dar care explică de ce trezeşte reacţii similare la
categorii diferite de spectatori). Ceea ce, la prima vedere, ar putea
părea un neajuns al spectacolului este tocmai ceea ce îi dă
valoare dincolo de interesul antropologic: indecizia poziţiei,
oscilarea între amo şi odio, neclaritatea mesajului „politic“
(cu tot cu şi în ciuda alunecării din final, necesară
dintr-o perspectivă personală şi iertabilă dramaturgic). Avem o
artistă şi un om care nu e, încă, la vîrsta
certitudinilor, nici estetice, nici etice.
Indiferent din ce lume vii şi orice-ai gîndi despre Celălalt, Alina Şerban îţi dă sentimentul că eşti o fiinţă normală – căci mai mult decît despre determinări etnice, Declar pe propria răspundere vorbeşte despre opţiuni şi lupte individuale, personale, dintre cele pe care le poţi cîştiga. Totul e să nu vrei să-ţi transformi barca proprie într-o arcă a lui Noe pentru neamuri întregi.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters