OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul „Maria Filotti“, Braila
Infirmul din Inishmaan de Martin McDonagh, traducere de Marian Popescu
Regia: Szabo K. István
Scenografia: Damokos Csaba
Costumele: Ambrus Amaryll
Muzica: Horvath Karoly
Cu: Emilian Oprea, Mihaela Trofimov, Cornel Cimpoae, Alin Florea, Bujor Macrin, Dan Moldoveanu, Liviu Pintileasa, Valentin Terente, George Taranu, Ludmila Filip, Wanessa Radu

Un program european mai vechi de traduceri – Caleidoscop – ne-a pus, intre altele, in contact si cu dramaturgia irlandeza care se cam rezuma dupa cunostintele publicului, la Sean O’Casey si Brian Friel. In cadrul programului, in 1998 a aparut la Editura Unitext un volum de tradu-ceri, iar intre timp citeva titluri au facut o buna cariera pe scenele romanesti. Daca ar fi sa ne amintim doar de Fratii de Sebastian Barry (piesa montata seducator de Alexandru Dabija la Odeon si la teatrul din Brasov) si Usa inchisa de J. Graham Reid (inscenata cu succes la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamt), si tot ar fi de ajuns pentru a conchide ca aceasta dramaturgie si-a facut bine loc pe afisele din Romania. Recenta premiera cu Infirmul din Inishmaan de Martin McDonagh imbogateste peisajul si ne permite chiar unele consideratii privind motive ale interesului pentru acest teritoriu literar. In prefata volumului sau de traduceri de acum sapte ani, Marian Popescu opina in cunostinta de cauza: „multe din piesele importante ale scriitorilor irlandezi propun subiecte sau teme ce se revendica de la cultura nationalismului irlandez, o cultura in care istoria, politicul si creatia literara au dat forma unui mod de afirmare a identitatii“.

Incriminatii, citati de acelasi, sint insa de alta parere, indemnindu-ne sa scapam de obsesia stirilor despre atentatele IRA si sa dam mai multa atentie zonei umanului pe care o abordeaza aceste piese din perspectiva unui prezent frustrant. Cum destule din personajele intilnite in paginile numitei dramaturgii sint afectate de handicap, discutia atinge limitele extreme ale subiectului situat cel mai adesea intr-un context socio-uman relevant. Asa se petrec lucrurile si cu Infirmul din Inishmaan, care nu este o piesa despre un infirm oarecare, ci despre visul de evadare din capcana unui spatiu si a unei mentalitati al unei intregi comunitati. Daca mai adaugam faptul ca locul ales pentru actiune este un sat dintr-o insula irlandeza uitata de lume, cu oameni modelati de natura neprielnica, vom intelege unde cauta autorul radacinile identitatii cu pricina. Intr-o vreme in care am vrea sa credem (unii dintre noi) ca transplantul de idei, revolutii, democratii ar fi o solutie in oricare parte a Globului, demersul autorului irlandez e cit se poate de binevenit.

Revenind la piesa lui Martin McDonagh, sa mai spunem ca povestea ce-i sta la baza dateaza din 1935 si a circulat prin ziare ca fapt divers legat de filmarile documentarului Omul din Aran (arhipelag in care e situata si localitatea aleasa), al regizorului Robert Flaherty. Acesta da un anunt pentru interpreti autohtoni, motiv ce arunca in trepidatie intreaga asezare. Cu totii ar vrea sa-si incerce norocul, ispititi de acest vis american, dar mai ales nefericitul Billy, insemnat de destin cu pacatul parintilor. Astfel, de la o viata stearsa, dar pitoreasca, masurata de cadenta unor ticuri cotidiene, locuitorii din Inishmaan trec la una trepidanta, animata de aventura si necunoscut. Nu e nimic picaresc in aceasta schimbare de diapazon, ci, dimpotriva, o tensiune mocnita cu asteptari si pinde, riscuri si iluzii, toate dezvaluind profunda nefericire a celor care acum spera, parca, sa scape de un blestem ancestral, vinind o himera ce le va pricinui doar deziluzii (nimeni nu reuseste, nici chiar Billy, care emigreaza, dar se intoarce invins). Talentatul dramaturg personalizeaza spectaculos ideea prin gama de personaje create, cu abordari diferite ale intimplarii.

Batrinele matusi ale lui Billy (care le furnizeaza mazarea cea de toate zilele) se tem pentru soarta adolescentului din intretinere, Johnny stiristul colporteaza frenetic birfele, Hellen si-ar dori sa devina star, barcagiul – sa mai faca o afacere. Peste toti si toate isi flutura amenintarea fantomele trecutului, iar moartea, intrupata de un domn cu baston si joben, masoara cu pasi egali scena. Aceste din urma personaje, inventie a regizorului si interpretate expresiv de Ludmila Filip si Wanessa Radu, exprima exact intentiie sale de a plasa actiunea sub semnul unor sensuri universale. Asta nu inseamna ca spectacolul sau nu are culoare locala, mai ales ca scenografii au gasit cele mai potrivite tonuri pentru a descrie atmosfera cenusie a piesei, tulburata din cind in cind de lumina felinarelor de pozitie.

La fel muzica lui Horvath Karoly. In grija lor prea mare pentru a marca ciudatenia acestor oameni pe care doar naivitatea ii mai poate face sa vibreze atit de omenesc, unii actori au plusat uneori in interpretare, apelind la ticuri verbale si de comportament care abat uneori atentia de la adevarul personajelor. Nu era necesar, mai ales ca autorul a inventat destul, creind o tipologie precisa, sugestiv definita. Asta face ca frumoasa metafora exprimata de decor, din care tisneste spre neant o barca masiva de lemn, sa nu radieze tot sensul poetic pe care-l contine, lasindu-ne adesea cu impresia ca ne aflam intr-o lume prea ciudata si abatuta de la normal pentru a fi adevarata.

Exceleaza Emilian Oprea, care compune minutios, ca psihologie si miscare, rolul infirmului. Se remarca de asemenea aerul nonsalant, amestec de brutalitate si sagalnicie, al Mihaelei Trofimov in rolul usuraticei Hellen, dar si Pintileasa, Terente, Moldoveanu si Florea, figuri bine individualizate de fundal. In travesti, Bujor Macrin si George Taranu joaca fara prea mult haz rolul matusilor pisaloage, iar Cornel Cimpoae rateaza farmecul lui Johnny stiristul, pe care il interpreteaza altminteri foarte exact. Izbutit in ansamblul sau, spectacolul cu Infirmul din Inishmaan se inscrie intr-un curent de intense preocupari privind dramaturgia contemporana de la noi si de aiurea, datorat mai ales tinerilor regizori si traducatorilor, semn ca teatrul are nevoie de intensificarea dialogului sau cu lumea de azi. Poate ca si aceasta ii va acorda in consecinta mai multa atentie.