OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Monoloagele vaginului de Eve Ensler. Producatori: Institutul Est European de Sanatate a Reproducerii, Teatrul ARIEL – Tirgu Mures, Fundatia Dramafest, Programul underground. Regia, traducerea si ilustratia muzicala: Alina Nelega. Scenografia: Alina Herescu. Distributia: Monica Ristea Horga, Roxana Marin, Elena Purea. Lumini: Ioan Trif. Sunet: Titus Jovrea. Tehnica de scena: Stefan Jitianu, Iuliu Trutia. Sef-productie: Claudia Chibelean. Regia tehnica: Liviu Balcescu.

A scoate din context nu este chiar cea mai ortodoxa operatiune. Am decis totusi sa apelez la impricinata modalitate dintr-un motiv ce tine mai mult de ratiunile cercetarii. Activitate inrudita oarecum cu actul critic! Intreprind o tentativa de a verifica – sa zicem – in conditii de laborator care este valoarea in absolut a piesei si, implicit, a spectacolului Monoloagele vaginului de Eve Ensler. De aici si distanta autoimpusa intre data lecturii textului, urmata, la scurt timp, de vizionarea spectacolului, si prezentul exercitiu critic.
Las, prin urmare, deoparte cadrul V-Day, miscare mondiala de lupta impotriva violentei asupra femeilor, cu intreg arsenalul sau de informatii si statistici internationale, definitii date de Natiunile Unite si implicatii, de consecinte psihologice si asupra sanatatii femeii. In urma ramine si Campania V-Day Romania 2002, prima de acest gen din tara, organizata de Institutul Est European de Sanatate a Reproducerii. Informatii despre misiunea asumata, despre parteneri si evenimente, precum si o serie de studii si date nationale se gasesc la adresa web www.vday.org. Nu abordez nici strategiile artistice si sociale elaborate si puse in opera in tandem de Teatrul Ariel si Fundatia Dramafest, intre care teatrul underground sau asocierile remarcabile in producerea unor spectacole ori in dezvoltarea unor proiecte educationale.
Ma opresc direct la piesa scrisa in 1997 si distinsa cu prestigiosul premiu american „Obie“. Ce are atit de aparte acest text?

Ce este dincolo de titlul provocator, insolent, adesea considerat ultragiant sau, in mod explicit, un atentat la pudoare? Exista o reala intentie de a soca sau de a brava? Raspunsurile sint de cautat pe mai multe paliere. Sigur ca un titlu precum Monoloagele vaginului este menit sa capteze atentia. Si sa o directioneze inspre o problema cu uriasa arie de cuprindere si manifestare, esenta piesei constituind un serios atentat la indiferenta. Apelul la formula pars per toto, unde vagin este echivalent pentru femeie, concorda cu insasi structura textului, care construieste un intreg tablou din fragmente. In fond, piesa este, in deplina libertate de spirit si creatie, o atitudine artistica fata de un statut si o stare: conditia femeii in societatea contemporana. Cum se vede ea insasi, cum isi doreste a fi, ce are de intimpinat si, in egala masura, cum sint percepute si tratate, intr-o lume a barbatilor, buna parte din reprezentantele sexului slab. Sau, altfel spunind, ale sexului frumos. Doua sintagme ce denumesc aceeasi parte a populatiei. Prima, impusa si vehiculata in mediile masculine, dincolo de mesajul/imboldul protector, indica o mentalitate, un anumit grad de subordonare si, finalmente, de inferioritate. Cealalta, cind nu e folosita spre a fi politically correct, ci cu toata sinceritatea, poarta in ea o conotatie admirativa, de celebrare a feminitatii. Acestea sint, in fapt, cele doua aspecte majore tratate in piesa.

Si atunci, poate fi calificat textul drept unul feminist, militant ori integrat literaturii angajate? Da, dar nu numai. Categoria adecvata este, desigur, cea de piesa cu tinta precisa ori, revenind, de atitudine artistica. Ceea ce ar vrea sa insemne un alt tip de calitate a ceea ce indeobste numim transfigurare artistica. A considera realitatea doar sursa de inspiratie sau subiect al observatiei ar fi impropriu. Ea constituie insasi substanta – la propriu – acestei piese. Textul este o transpunere din cheie jurnalistica in cheie dramatica a citorva din cele peste trei sute de interviuri realizate de autoare cu femei de diferite virste, conditii si etnii din lumea intreaga. Procedeul e similar cu cel folosit in muzica. Postmodernismul este familiar insa cu imprumuturile si transferurile de metode. Iar textul este unul eminamente postmodern ca structura, prin seria de 11 monoloage intre care sint intercalate scurte intermezzo-uri cuprinzind informatii, raspunsuri la chestionare, anecdote, relatari, citate.

Nu se poate vorbi despre un fir narativ, despre caractere in evolutie. Or, asta presupune o abordare regizorala de un tip mai special, atit in ce priveste arhitectura spectacolului in ansamblu, cit si rezolvarea scenica a fiecaruia dintre monoloage/momente, mult diferite intre ele. Textul este cu atit mai provocator cu cit orice dezechilibru in constructie devine foarte riscant. Repetitivitatea, monotonia, eclectismul, patetismul ieftin, vulgaritatea, neteatralitatea sint pericole de considerat deopotriva de regizoare si echipa sa. Dramaturgul Alina Nelega, aici in dubla ipostaza, de regizoare si traducatoare a piesei, gaseste masura exacta pentru a le evita. Astfel, inversarea unor scene ii permite sa construiasca o subtila structura interioara a spectacolului. Porneste de la o imagine-sablon: femeia-papusa, femeia perceputa exclusiv ca obiect al placerii barbatului, lipsita de personalitate, cu gesturi mecanice, comandate si dirijate din afara. Treptat, scena cu scena, demonteaza aceasta prejudecata. Universul complex al feminitatii i se dezvaluie spectatorului. Tipul acesta de dezvoltare, de la simplu la complex, care functioneaza in plan general, se reia, la alt nivel, in cazurile particulare ale celor trei protagoniste. Initial, exista tendinta/tentatia de a le cataloga, determinata si de faptul ca actritele din distributie sint de facturi total diferite. Par a reprezenta fiecare cite o categorie: femeia senzuala (Roxana Marin); femeia cerebrala (Elena Purea) si femeia cu statut social (Monica Ristea Horga). Numeroasele schimbari de registru conduc insa la estomparea dominantei in favoarea relevarii fatetelor multiple ale feminitatii, a compexitatii universului acesteia. Desigur, ele intruchipeaza de fiecare data alt personaj, cu alta istorie, singulara, in felul ei, dar si reprezentativa. Finalmente insa se ajunge la o constructie caleidoscopica, realizata din insumarea tuturor acestor experiente umane, iar faptul ca numai trei actrite le-au personificat devine semnificativ. Liantul – in diversitatea fascinanta a interpretarilor – il constituie un anume ton, un fundal atitudinal, aproape imperceptibil, subacustic, ca o energie remanenta. Intra in compozitia sa doze perfect controlate de detasare si stapinire, spirit critic si analitic, duiosie si amaraciune, profunzime si intelepciune.

La suprafata, in schimb, se da o adevarata lupta a contrariilor, in care excesele pernicioase sint in permanenta ponderate: sensibilitatea de sarcasm, revolta deschisa de umor, indirjirea de ironie, suferinta adinca de forta s.a.m.d. Astfel, prestatia de exceptie a celor trei actrite anihileaza posibilele exagerari in interpretare pe care textul le-ar permite. Admirabilul echilibru se datoreaza in intregime distributiei, regizoarea retragindu-se discret in spate. Nivelul inalt al evolutiilor, reglajul desavirsit in timbru si tinuta, expresivitate si mobilitate, schimbari rapide de stare caracterizeaza in egala masura jocul experimentatei Monica Ristea Horga si al mai tinerelor sale partenere Elena Purea si Roxana Marin. E de remarcat, in plus, stiinta lor de a-si nuanta prezenta in scena pe intreg parcursul spectacolului. Chiar si atunci cind nu au replica ori sint intoarse cu spatele si/sau partial mascate in decor. O echipa redutabila! Pusa si punind totodata in valoare scenografia creata de Alina Herescu. Trei mari elemente de decor domina spatiul: o palarie, un pantof si o floare. Dimensiunile lor, voit exagerate, le potenteaza valoarea de simboluri ale feminitatii. De asemnea, fac posibila multifunctionalitatea acestora, chiar polisemia. Asezarea si pozitia initiala in scena – pantoful intors cu spatele la public, floarea inchisa, palaria disimulata in penumbra – le fac greu recognoscibile. Dupa cum feminitatea insasi este/trebuie inhibata, tot asa insemnele sale stau bine ascunse si nu se revela decit in rama unor abordari potrivite spre a se retrage in carapace in cazurile de agresiune. Abia atunci floarea se deschide, pantoful isi dezvaluie linia eleganta, palaria marcheaza spatiul. Pot intra inca si mai adinc in universul intim al femeii, devenind o sofa imbietoare, un divan excentric sau o masuta de machiaj din budoar. In egala masura se pot transforma insa si in celula – cusca claustranta, tobogan – panta descendenta ori anodin mobilier. Povestea – spusa astfel inca o data si in planul scenografiei – intareste si sustine coerenta montarii. Iar, in final, toate acestea se intorc inspre public surprinzator, dar, pina la urma, atit de firesc, o data cu fascicolul puternic de lumina rosie proiectat asupra sa. Concluziile se impun de la sine.