OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O vara fierbinte pe Iza, co-productie Teatrul National „Lucian Blaga“ Cluj Napoca, Teatrul „Tony Bulandra“ Tirgoviste; scenariul si regia: Mihai Maniutiu; scenografia: Mc Ranin; coregrafia: Vava Stefanescu; conducerea muzicala: Ioan Pop; cu Vava Stefanescu, Istvan Teglas, grupul Iza din Maramures (Ioan Pop, Anuta Pop, Voichita Tepei, Ioachim Fat, Grigore Chira, Gheorghe Pirja).

Ce au in comun muzica populara si dansul contemporan? Aparent nimic sau extrem de putine, dar un proiect al Teatrului National „Lucian Blaga“ din Cluj Napoca (o co-productie cu Teatrul „Tony Bulandra“ Tirgoviste), O vara fierbinte pe Iza, gestionat creativ de Mihai Maniutiu, contrazice asertiunea, si chiar cu argumente solide. intre cele doua forme de arta, una straveche, bazata pe oralitate, cealalta, cu o istorie mai recenta, culta, poti identifica relationari neasteptate. Relationari pe care spiritul iscoditor al lui Mihai Maniutiu, experimentator neobosit, adeptul unui teatru intelectualizat, si-a propus sa le releve si altora. Noua realizare a regizorului clujean aduce alaturi grupul folcloric Iza din Maramures, coregrafa Vava Stefanescu si dansatorul Istvan Teglas, reunind pe scena, unde se afla deopotriva performeri si spectatori, sunete, voci, miscare, intr-o gramatica spectaculara inovatoare. Maniutiu e in recidiva: cu Iza a mai lucrat la Nunta si la Electra; cu Vava Stefanescu face echipa eficienta de mai multi ani, apropiind arta reprezentatiei teatrale de o ruda a sa de gradul intii, dansul. Acum, Maniutiu a imaginat un scenariu nonverbal in care subiecte capitale ale biografiei individuale (iubire, bucurie, jale, nebunie, speranta, moarte) sint evocate prin muzica si coregrafie, impletirea celor doua forme de spiritualitate „spunindu-ne“ o poveste care poate fi a fiecaruia dintre noi, dar care, tocmai de aceea, e si universala.

Perimetrul de joc e dominat de un fundal metalic, rece, cu o cromatica ce favorizeaza negrul si griurile, perimetru animat scenografic de doi copacei (ai vietii, intuiesc) plasati pe laterale si evidentiati prin ecleraj, inconjurati de cite o gramajoara de pamint si citeva oua, semne ale fertilitatii, ingropate la un moment dat in sol. Aici, in acest cadru, sase artisti populari (patru instrumentisti si doua vocaliste) si un tandem de dansatori intretin, vreme de o ora, un dialog artistic pe teme existentiale. O vara fierbinte pe Iza devine o arhitectura vie, in care un filon muzical arhaic, depozitar al unor elemente de memorie si intelepciune ancestrala, de o puritate si cu o forta covirsitoare, si o coregrafie contemporana, dominata de geometrii frinte, se amorseaza reciproc. Cele doua variante de expresie spirituala se provoaca una pe cealalta, preluind pe rind controlul, cedindu-l mai apoi, intr-o heteronomie care e miza intregii creatii. Muzica si dansul se potenteaza mutual, capatind valente dramatice, teatrale, pentru ca ceea ce auzim/vedem nu e nici numai sonoritate, dar nu e nici doar dans, e o „naratiune“ postmoderna (fragmentara, repetitiva, sfidind logica aristotelica). Armonia perfecta si simetria melodiilor populare maramuresene (mult prea cunoscutul Cind s-o-mpartit norocu’ nu e la locul sau in coloana sonora, intrucit un asemenea hit se banalizeaza printr-un exces de popularitate) contrasteaza cu dizarmonia voita a coregrafiei, frictiunea stilistica generind, paradoxal, o supraincarcatura energetica, speciala, care ti se transmite ca privitor, te contamineaza.

Contagiunea, transferul energetic sint calitatile principale ale spectacolului O vara fierbinte pe Iza. Dinamul electrizarii emotionale e alimentat de mai multe surse, iar fiecare e virtuoz pe „bucata“ lui. Ceterasii sint emisarii artei facute cu talent si pasiune, transmise empiric, din generatie in generatie, ca o mostenire de pret, straina de incorsetarile oricarui academism. Osenii sint cuceritori in simplitatea si sinceritatea cu care-si slujesc maiestria. Sunetele de zongora, braci, cetera, drimba, tilinca, percutie, toaca si voce redau tonalitati de la sfisietor la hipervesel. Cei doi dansatori sint, la rindu-le, maestri ai corporalitatii, ai gestualitatii nonfigurative, cu un vocabular coregrafic ce inseamna lupta cu gravitatia, cu echilibrul. Prezenta lui Istvan Teglas completeaza scenic dualitatea pe care e construita mizanscena. Personajul sau e un alter ego, un dublu al Vavei Stefanescu, atit ca infatisare, cit si ca miscare. Mats Ek zicea ca „dansul e puterea de a gindi cu corpul“, iar creatia clujenilor pare sa fie o acreditare a ideii. La spectacolul lui Maniutiu, lumea trebuie sa gindeasca cu corpul. Stirnit de muzica, trupul dansatorilor devine o cutie de rezonanta, care preia sunetul si il transleaza in gestualitate. Dansul nu ilustreaza muzica, ar fi prea facil, o traduce intr-o fizicalitate a carei decriptare e treaba publicului.

Vava Stefanescu si Istvan Teglas se descurca bine, dar, la un moment dat, ludicitatea propunerii lor pare ca saraceste, ca e dominata de acordurile sonore, ca nu se poate ridica la intensitatea histrionica a muzicantilor. Secventa cu scaunele pe care Vava Stefanescu se straduieste sa le ordoneze mi-a trimis gindul la o creatie antologica a Pinei Bausch, Cafeneaua Müller. Pentru Pina Bausch, inventatoarea teatrului-dans, creatia coregrafica este o improvizatie controlata. Termenul se preteaza si montarii clujene, numai ca „improvizatia“ Vavei Stefanescu e prea controlata pe anumite momente, cind „replica“ ei nu e suficient de puternica, de convingatoare. E drept ca tempoul impus muzical e epuizant, dar fluxul imaginativ mai consistent in plan coregrafic era singura solutie pentru a-i tine piept.
Oameni, elemente organice, lumini, sonoritati, ritmuri, energii contagioase fac ca fierbinteala verii pe Iza sa sfiriie estetic in sufletele receptoare. Potrivirea si contrastul, armonia si dizarmonia, simetria si lipsa de simetrie, arhaicul si contemporanul sint reperele cardinale intre care navigheaza fantezia creatorilor. Din „confruntarea“ dramatica a muzicii cu dansul, cistigator iese publicul.