Genul epistolar – schimbul de scrisori publice vehiculînd,
adeseori, amănunte foarte private – e noul mod de comunicare în teatrul
românesc. De data aceasta, calul de bătaie e Festivalul Naţional de Teatru,
care, în ultimii ani, a atins culmi nebănuite de nemulţumiri colective, întru
nimic satisfăcute de încercările selecţionerei unice de a-şi „obiectiva“
alegerile.
Pe 19 iunie, directorul Teatrului „Sică Alexandrescu“ din
Braşov, regizorul Claudiu Goga, îi adresa Cristinei Modreanu, directoare
artistică şi selecţioneră unică a Festivalului Naţional de Teatru (FNT), o
scrisoare deschisă, în care – pornind de la neselecţionarea în FNT 2010 a spectacolului
Puterea obişnuinţei de Thomas Bernhard (montat de Goga la Braşov) – chestiona
relevanţa şi criteriile după care Cristina Modreanu şi-a alcătuit programul în
cei trei de directorat (care se vor încheia în această toamnă). Criticul de
teatru i-a răspuns pe 22 iunie, cu un fel de cronică pe scurt la Puterea
obişnuinţei şi cu lista criteriilor de selecţie, publicată, de altfel, şi pe
site-ul FNT; pe 23 iunie, scrisoarea a primit o altă replică din partea lui
Claudiu Goga, care, cu această ocazie, atinge un grad mai ridicat de acuze
personale şi oferă o interpretare extrem de critică a sus-numitelor criterii.
Să le explicăm, întîi, neavizaţilor de ce FNT e singurul
festival de natură a naşte scandaluri naţionale. La originile lui, pe cînd ceea
ce numim acum Premiile Uniter se acordau pe baza propunerilor spectaculare ale
acestui festival, şi ani după aceea, el era gîndit ca un fel de serbare pentru
premianţii teatrului românesc: producţiile invitate se puteau considera ca
fiind cele mai bune ale unui an. Marina Constantinescu, numită directoare
artistică şi selecţioneră unică acum şase ani (pentru perioada 2005-2007), e
cea care a orientat FNT spre un festival de autor, al cărui selecţioner are
rolul unui curator.
Din 2005, Festivalul Naţional de Teatru, continuînd să fie
cea mai mare manifestare de acest gen, a încetat să se mai considere pe el
însuşi drept vitrina best of-urilor anuale şi a început să se orienteze tot mai
mult spre latura de „piaţă de desfacere“ pentru programatorii străini (aspect
comun tuturor marilor festivaluri de teatru din lume ce prezintă producţii
locale), stop-cadru al unui anume moment, dintr-un anume punct de vedere, al
teatrului românesc. În acelaşi timp însă, din inerţia conceptului iniţial şi
fiindcă e cel mai mare eveniment de acest fel din România, participarea la FNT
– un fel de complement al Galei Premiilor Uniter – contează enorm pentru
autorităţile locale finanţatoare, care o văd ca pe o confirmare a investiţiei
în teatru, ceea ce pune o imensă presiune mai ales asupra instituţiilor de
spectacol din afara Bucureştiului. Cele trei ediţii ale FNT girate de Marina
Constantinescu n-au avut, însă, parte de reacţii înverşunat negative nu doar
pentru că selecţionera e o persoană susţinută de mediul teatral influent, ci şi
datorită faptului că, oricît de criticabil în teorie, conceptul pe care şi-a
construit ea programul curatorial – teatrul regizorului – era unul palpabil,
concret, recognoscibil şi acceptabil. În lipsa unui concept curatorial similar,
Cristina Modreanu a oferit un set de criterii atacabile – în absenţa unui
criteriu teoretic transparent – din perspectiva tocmai a relaţiei lor strînse
şi ambigue cu anterioara idee de best of. Dar asupra acestor criterii vom
reveni.
Directorul de la Braşov are, teoretic, dreptate cînd spune
că nu înţelege cum funcţionează FNT în ultima vreme. Şi totuşi. Cînd, în a doua
sa scrisoare, îi reproşează Cristinei Modreanu că nu a văzut integralitatea
spectacolelor produse la Braşov şi nu a fost la Festivalul de Dramaturgie
Contemporană organizat de Teatrul „Sică Alexandrescu“ (semn, pentru el, că
doamna Modreanu nu ştie ce se întîmplă la Braşov), Claudiu Goga pune o presiune
asupra tuturor potenţialilor viitori selecţioneri ai FNT în măsură să te pună
mai degrabă pe fugă decît să te apuci de aşa ceva. În România sînt 70 de teatre
şi vreo două duzini de festivaluri de profil (la: Arad, Oradea, Timişoara –
trei, Cluj, Sibiu, Piatra Neamţ, Bacău, Buzău, Braşov, Bucureşti, Baia Mare,
Satu Mare, Galaţi, Craiova, Gheorghieni, Odorheiu Secuiesc, Mangalia, ocazional
la Sfîntu Gheorghe şi Brăila etc.), profesioniste sau pentru elevi. Nu există
nici o persoană, critic de teatru sau de altă profesie, care să poată bate
drumurile tuturor acestor festivaluri (majoritatea, alcătuite din spectacole
din repertoriul curent al teatrelor româneşti), iar urmărirea tuturor
producţiilor – uneori, patru-cinci-şase pe stagiune – ale zecilor de teatre e
de-a dreptul o distopie. Claudiu Goga intră într-o zonă foarte periculoasă a
ideii de profesionalism critic – care, în esenţă, nu e o ecuaţie direct
proporţională cu cantitatea (exhaustivă) a spectacolelor văzute pe metru
pătrat.
Cînd cere criterii în scris, Claudiu Goga face din FNT
excepţia care n-ar trebui să existe. În privinţa programului de spectacole
invitate, Festivalul de Dramaturgie Contemporană – care nu are un curator ori
un selecţioner „extern“ – prezintă criterii la fel de străvezii ca ale FNT (nu,
nici eu n-am mai fost de mult la acest eveniment braşovean, dar pentru că sînt
critic de teatru şi cunosc mare parte dintre spectacolele invitate fiindcă
le-am văzut la sediile lor, pot să-mi dau profesionist cu părerea despre
selecţie), cu amendamentul că nu sînt expuse public. De ce la Braşov să fie
voie şi la FNT, nu? Repet, FNT nu e Judecata de Apoi a teatrului românesc, şi
nici selecţionerul lui nu e Sfîntul Petru, e doar cel mai mare festival local
dedicat producţiei naţionale.
Cu criteriile pe care, conform Cristinei Modreanu, se
bazează selecţia Festivalului Naţional de Teatru există o seamă de probleme –
începînd cu simpla lor vehiculare. M-am uitat, de curiozitate, pe site-urile
mai multor mari festivaluri internaţionale după liste de criterii: n-am găsit.
Directorii artistici ai Avignonului (în număr de doi) îşi prezintă în fiecare
an principiile de alcătuire a programului, participă periodic la întîlniri
publice despre festival, au de-a dreptul şi sesiuni de „avanpremiere“
(spectacole sau prezentări ale unora dintre artiştii invitaţi); liste de
criterii pentru judecata valorică n-au. Elena Kovalskaya, critic de teatru al
revistei Afisha, a fost anul acesta curatorul Festivalului „Golden Mask“ de la
Moscova. N-am găsit pe site-ul evenimentului urma unor criterii după care se va
fi făcut selecţia pentru showcase-ul rusesc, am găsit, în schimb, un „cuvînt
înainte“ al curatoarei, prezentînd cam ce-a dorit ea să facă optînd pentru
anumite spectacole. Anul acesta, Festivalul Naţional de Teatru din Ungaria
(care se ţine la Pécs) a avut drept selecţioner un critic de... muzică clasică,
Miklós Fáy. Mă gîndesc că, la genul de presiune pe care o are de suportat
omologul lui român, cu tot cu ţidula lui de critic în domeniu, Miklós Fáy, în
calitatea lui de „nespecialist“, la noi s-ar fi văzut linşat încă dinainte
să-şi termine selecţia. Programul de la Pécs a suscitat comentarii critice –
cele pe care le-am citit (ale unor membri de marcă ai Asociaţiei Internaţionale
a Criticilor de Teatru din Ungaria) îi reproşează lui Fáy preferinţa pentru
spectacole „la modă“ şi faptul că nu şi-a asumat riscuri, dar nu mi-a fost dat
să găsesc nici aprecieri despre capacităţile lui intelectuale şi nici
solicitări pentru liste de criterii. În general, în lumea marilor evenimente
teatrale – ca fel ca şi în cazul festivalurilor româneşti, altele decît FNT,
care au selecţioneri – există un pact tacit care presupune din start încrederea
în capacităţile intelectuale, profesionale şi morale ale
curatorului/selecţionerului. Dacă rezultatul final nu convinge „opinia
publică“, atunci vinovat e cel care a numit persoana în cauză pentru
activitatea în cauză. E siderant să ceri, aşa cum face Claudiu Goga, criteriile
pe care se bazează aprecierea „CALITĂŢII ARTISTICE A UNUI SPECTACOL“ – pentru
că, dacă valoarea unei creaţii artistice s-ar putea baza pe bifarea unor puncte
dintr-un chestionar, toţi regizorii, actorii şi scenografii ar face spectacole
perfecte şi n-ar mai fi nevoie de critici de teatru şi selecţioneri de
festivaluri (ba nici de public n-ar fi nevoie). De la Einstein încoace, nici
măcar realitatea fizică nu mai e obiectivă (de pildă, timpul subiectiv al
scrierii acestui text e cu totul altul decît cel pe ceas, GMT+2), cît despre
dreapta judecată a valorii în teatru, de secole ea e rodul alchimiei între
cultură personală, fler şi experienţă, nu al unui formular în Excel.
„Ţi-am cerut o analiză profesionistă şi mi-ai oferit o
compunere de elev în clasa a XII-a“, scrie Claudiu Goga, în cea de-a doua
epistolă. Dacă nevoia de a convinge cu argumente şi criteriile imbatabil
obiective – pe care i le cere regizorul selecţionerei FNT – ar trebui să fie fundamentul
existenţei în comunicarea mediului teatral, atunci afirmaţia lui Goga suferă ea
însăşi de lipsa criteriilor: despre ce clasă a XII-a vorbim, una de la Colegiul
„Sf. Sava“ sau una de la Liceul Sportiv din Focşani? Şi oricum, cine, după ce
criterii perfect obiective a decis că „Sf. Sava“ are elevi mai buni la
compunere decît Liceul Sportiv din Focşani? E vorba de un elev care a terminat
acum clasa a XII-a sau de unul care a trecut în clasa a XII-a? E un elev
premiant la română sau unul repetent? În clasa a XII-a nu se mai fac,
propriu-zis, compuneri (curricular-teoretic, ele sînt exerciţii literare pentru
clasele mici), deci la cel fel de text face Claudiu Goga referinţă – la o
analiză literară, un comentariu, un text argumentativ sau un eseu? În sfîrşit,
cum în contextul dat referinţa la elevii claselor a XII-a este evident una
negativă, de unde, cînd şi după ce criterii obiective au ajuns abilităţile
fundamentale de exprimare textuală dobîndite în liceu să fie ceva „de rău“?
După umila părere a semnatarei acestui text, avem de-a face
cu o profundă confuzie, provocată de Cristina Modreanu însăşi: criteriile de
selecţie într-un festival de natura celui care-şi doreşte să fie FNT nu sînt
criterii de valoare, sînt criterii de adecvare la un anume program curatorial
(în arta contemporană, curatorul e cel care selectează şi organizează lucrările
selectate – într-o expoziţie, festival etc. – în conformitate cu un anume
principiu, concept sau temă alese ca punct comun în dezbatere pentru
respectivul eveniment artistic; selecţia însăşi poate fi privită ca un act de
decizie artistică, fiind, ca atare, exceptat de la abordări ierarhizante
valoric în absolut) – dacă respectivul program curatorial ar fi cît de cît
transparent neofiţilor.
Căci există aşa un criteriu intitulat „Eligibilitatea de
către programatorii invitaţi de Festivalul Naţional de Teatru pentru
programele/ festivalurile de care răspund“, care, formulat ca atare, se traduce
prin „să pui carul dinaintea boilor şi să te aştepţi să şi meargă“. Specificul
festivalurilor internaţionale e cunoscut aprioric, ce-o să producă teatrul
românesc anul acesta sau în următorul – nu. Din formulare reiese că întîi se
invită programatorii şi pe urmă spectacolele româneşti, aşa că mă întreb: ce te
faci dacă ai chemat pe cineva de la Wiesbaden (un festival de dramaturgie
europeană nouă) şi în anul X nu s-au produs texte româneşti noi în versiuni
viabile scenic? În mod normal, faci selecţia FNT, te uiţi ce s-a petrecut
interesant pe scena românească în ultima vreme şi, în funcţie de asta, inviţi
programatori – şi aşa, „eligibilitatea“ nu se mai iţeşte drept criteriu de
selecţie. Pentru că, altminteri, m-ar durea sufletul să descopăr că dramaturgia
contemporană românească, spre pildă, e vizibilă în FNT doar pentru că unii străini
sînt interesaţi de ea...
Un alt criteriu, „CV-ul artistic anterior al creatorului
spectacolului şi al trupei care îl pune în operă“ (sic!), s-a dovedit în
mandatul Cristinei Modreanu unul negativ: László Bocsárdi s-a văzut neinvitat
la FNT din cauză că spectacolele lui din anii în cauză erau… mai puţin bune ca
cele din urmă cu un deceniu (la fel s-a petrecut cu Silviu Purcărete în 2008).
Adică e un criteriu în teorie, paşnic contrazis de practică. Cît despre
„adaptabilitatea producţiei la o scenă din Bucureşti“, nu prea are de ce să fie
un principiu de selecţie, nu pentru că spectacolele s-ar putea juca la sediu
(asta, cu rarisime excepţii, e o inepţie), ci pentru că nu e treaba
selecţionerului să ia astfel de decizii şi nici nu are expertiza tehnică s-o
facă. Despre criteriile legate de „calitatea artistică“ a spectacolelor nu
vreau să vorbesc – fiindcă spaţiul subiectiv îl depăşeşte pe cel fizic şi
pentru că mi se par o încercare ratată de a discursiviza instinctul, expertiza
profesională şi alte lucruri mai mult sau mai puţin inefabile. E o capcană în
care a căzut Cristina Modreanu, deschizînd o cutie a Pandorei ce fragilizează
grav statutul criticului de teatru, iar pe ea însăşi o aruncă într-o zonă a
dubiosului.
Cu toţii avem spectacole care, după unele sau altele dintre
pomenitele criterii şi conform convingerilor personale, ar fi trebuit să fie în
festival şi nu sînt. Strîngem din dinţi şi mergem mai departe. Dacă se poate,
adresîndu-ne în public la persoana a II-a de politeţe şi fără atacuri la valoarea
profesională a celuilalt – căci, dincolo de fiinţa concretă căreia ne adresăm,
e vorba despre instituţii (cea a artistului, a directorului de teatru, a
criticului de teatru, a directorului de festival) pe care, pentru ca teatrul
românesc să mai existe şi mîine, n-avem decît să le respectăm.
Cui îi serveşte acest epistolar aproape intim? Publicului de
teatru căruia i ne adresăm, cu siguranţă nu.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters