OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“, Timişoara

De la sosirea ei la direcţia scenei timişorene, regizoarea Ada Lupu a pus pe roate o mulţime de proiecte, de la redescoperirea actorilor trupei – demonstrînd vizibil că aceştia există – la apelul la regizori de cotă maximă şi de la revitalizarea/descoperirea de noi spaţii de joc. Desigur, cel puţin din punctul meu de vedere, nu e de datoria textului de dramaturg impunerea unui punct de vedere filozofic ori tehnic directorului de scenă, însă receptarea în tandem face posibilă o grilă coerentă, rudă de gradul unu, ca să zic aşa, cu demonstraţia de pe scîndură. Înarmaţi astfel, spectatorii evadează din incinta cutumieră a teatrului în Sala de Sport nr. 2 (of, ce nume mai găsesc şi „contimporanii“ pentru clădirea veche de trei secole, o parte a cazarmei cavaleriei imperiale, cea mai lungă din Europa, la vremea ei: 482 de metri, ferestre una lîngă alta, încheiate în boltă, de-a lungul pereţilor).

 

Velica Panduru (scenografia) şi Lucian Moga (light design-ul) au imaginat un vechi apartament cu parc inclus, lăsînd regizorul să facă posibile îngemănări paradoxale, precum: oniric-realist, palpabil-suprarelist, gri existenţial. Altfel spus, viaţa aşa cum e ea cînd răzui cu unghia pojghiţa moralistă a nu ştiu cărui comme il faut. Lumina după-amiezelor pătrunde liber prin multitudinea de ferestre, reorientată de subtextul electric, în interior-exteriorul familiei M, povestindu-se pe ea însăşi pe graniţa subtilă dintre tragedie şi inevitabila obligaţie de a suporta existenţa, propria existenţă, dar şi pe a celorlalţi. Trunchiurile firave, dar rezistente ale „parcului“ ce ocupă cea mai mare parte a planului doi şi a fundalului sînt pur şi simplu imaginea în oglindă a celor şase personaje, elemente casnice fiind transferate, nu fără un anume scop, din „casă“ în „pădure“: televizorul, bicicleta, ursul împăiat pe rotile şi, mai ales în centru, cada a cărei apă e implicită, aşa cum implicită e sexualitatea, motorul frustrărilor, defulărilor, replicilor insidioase ori clamate ale fiecăruia. Căci cu toţii alunecă pe suprafaţa instabilă a căderii nervoase, evitînd-o cu un soi de simţ al glumei ca să se protejeze pe ei şi pe cei de alături. Nu degeaba zice Gianni: „M-a apucat o tristeţe de parcă aş duce-o în spinare pe-a lumii întregi, un fel de Christos depresiv…“.

 

Într-un astfel de context, orice e plauzibil, căci orice poate fi utilizat drept modalitate de autoapărare, poate chiar şi moartea lui Gianni. Aşadar, avem un tată sclerozat, atît cît să i se poată admite ludicul mergînd pînă la simularea vînătorii – Luigi (Ion Rizea) –, două surori frustrate de singurătatea în familie, în relaţiile directe ori în fractura vis-realitate – Marta (Claudia Ieremia) şi Maria (Mălina Manolovici) –, un frate încercînd să hoinărească prin propria pubertate, bolnav şi el de acelaşi tip de epidermă-singurătate şi, de ce nu, de acelaşi mal du siècle/mal du quartier – Gianni (Eugen Jebeleanu) –, doi amici pentru care vremea duelurilor medievale pentru favorurile stabile ale Mariei e la fel de desuetă ca întreg ambientul – Fabrizio (Colin Buzoianu) şi Fulvio (Victor Manovici). Remarcabilă, aş zice, e vizibila voluptate a actorilor de a intra în povestea unui Homer expresionist, propusă de Radu Afrim, minată constant, pentru a nu rămîne tributară nici unei logici tradiţionale sau funcţionăreşti (doar e celebră declaraţia acestuia de a se refuza ca funcţionar al vreunui dramaturg), de umorul special al regizorului. Pentru a tăia şi ultima legătură posibilă cu eventualul neorealism al textului, Afrim suprimă un personaj, Doctorul, transferîndu-i replicile către ceilalţi, act funcţional probabil pînă în ultimele două-trei minute ale spectacolului, cînd defunctul Gianni pierde detaşarea blînd-ironică necesară.

 

De altfel, în toiul poveştii, simţind probabil ameninţarea previzibilului, regizorul sparge modelul asumat cu un „show“ burlesc al actanţilor. În definitiv, dacă e cum spune Marta („nu lumea se schimbă, tu te schimbi“), de ce nu s-ar putea schimba chiar haina stilistică a demonstraţiei scenice, din moment ce asta nu face decît să releve substanţa „bolii“, intuită, de altfel, de Gianni: „Aici nu creşte nimic. Aici se îmbătrîneşte şi atît.“? O asemenea constatare, ştiută de ei toţi, de noi toţi, pare a nu avea decît o rezolvare: poveştile/întîmplările, nu de tot violente, nu de tot romantice, nu de tot alcoolizate, nu de tot vitale, din firava pădure unde, chiar cînd trandafirii sînt uriaşi, chiar cînd ploaia/confruntarea fizică pare în pragul cutremurului catastrofal, o pilulă tandru-antidepresivă lasă îmbătrînirea să continue ca un nesfîrşit fluviu magmatic. În fond, Afrim a creat o poveste de dragoste şi spleen, frumoasă şi gracilă, chiar dacă nu aş putea spune cine pe cine iubeşte. Poate doar cine de cine este iubit…