Teatrul Foarte Mic, Bucureşti
Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu
Regia: Radu Apostol
Scenografia: Adrian Cristea
Muzica live: Bogdan Burlucianu
(Bobo – Fără zahăr)
Grafica: Daniel Bălănescu
Montaj video: Bogdan Georgescu
Cu: Mihai Gruia Sandu, Mihaela Rădescu, Viorel Cojanu
Practica actuală a dramaturgiei noi începe să se osifice –
cărările tăiate acum un deceniu prin pădurea virgină şi ostilă a metaforei şi esopismului
au devenit adevărate bulevarde, pe care se încolonează în marş tot mai mulţi
adepţi şi practicieni convinşi ai realului, documentarului, noului, ai lui cu
şi despre noi înşine. Singurul care metamorfozează planificat materialul,
obţinut fie şi prin alchimia documentării, e Peca Ştefan, singura care
converteşte „adăparea“ la real în discurs scenic critic şi problematizant e
Gianina Cărbunariu, singurul care mixează textul, spaţiul de joc, actorii şi
spectatorii într-un cocteil de intervenţie socială formatoare e Bogdan
Georgescu.
Exagerez, mai sînt şi alţii. Din păcate, însă, în viziunea
cantitativ-calitativă, cu cît spaţiul dramaturgiei contemporane se extinde, cu
atît ideile par să se asemene mai abitir.
Probabil că de aceea Ca pe tine însuţi – text al Mariei
Manolescu, în regia lui Radu Apostol – e o surpriză atît de plăcută: subiectul
(viaţa oamenilor fără locuinţă din Bucureşti, dintre care trei sute mor în
fiecare iarnă) e tentant pentru o abordare realistă, teribilistă, uşor melo,
oricum, înduioşătoare şi, oricum, biciuitoare la adresa societăţii care-şi
abandonează semenii, dar, în mod sigur şi asumat, nu asta se întîmplă la
Teatrul Foarte Mic. Violenţa extremă este extrem de tăcută, spune Maria
Manolescu, se ascunde în spatele cuvintelor, al gesturilor (de iraţională
autoflagelare), al privirilor celorlalţi, al indiferenţei. Cel mai tandru lucru
pe care i-l poţi spune celui de lîngă tine, e că nu contează pentru tine (acest
„te iubesc“ răsturnat), festinul comun e parizer cu pîine, iar „a omorî“ are cu
totul altă conjugare în lumea străzii. În cel mai bun text al ei de pînă acum,
Maria Manolescu practică un realism documentar cu surdină, pătruns de
libertatea nivelului poetic şi de preocuparea pentru dialogul dincolo de
factual cu o umanitate distinctă.
În urmă cu zece ani, Radu Apostol punea în scenă, la Teatrul
„Ion Creangă“ din Bucureşti, o versiune a piesei Liudmilei Razumovskaia, Acasă,
despre copiii străzii, distribuind în spectacol chiar copii ai străzii din
Bucureşti. Ca pe tine însuţi e, într-un fel, continuarea proiectului de atunci,
se bazează pe interviuri cu un cuplu trăind pe străzi, cărora le e şi dedicat
spectacolul şi care, dacă n-ar fi mult mai complicat să lucrezi cu oameni mari
decît cu puştani, şi-ar fi jucat şi propriile roluri.
(Paranteză creativă: Apostol lucrează mai degrabă cu
studenţii lui la Regie de la UNATC decît la propriile spectacole. Cu excepţia
unui „duet“ cu Andreea Bibiri şi Cosmin Seleşi la Teatrul LUNI de la Green
Hours, ultimul lui spectacol pe o scenă convenţională a fost With a little help
from my friends, tot pe text de Maria Manolescu, la Naţionalul din Iaşi, acum
cîţiva ani.)
Acum, în distribuţie sînt Mihai Gruia Sandu – Ion (pe care
nu cred că l-am văzut vreodată în teatru jucînd un rol dramatic), Mihaela
Rădescu – Maria, şi, în rolul intrusului din menajul à trois, Rafa, băiatul de
bani gata care fuge de dulcegăria amoroasă, Viorel Cojanu. Sînt despărţiţi de
public, între scene (fiecare cu titlul ei, proiectat pe ecranul din fundal), de
o cortină din dantele şi perdele, improbabilă reminiscenţă a unui cald interior
de cămin familial. Între-scenele sînt marcate de songurile-intervenţii muzicale
ale lui Bobo, balade, cu nuanţe hazos cinice, ale urbanităţii vagabonde,
traduse, cel mai adesea, în nemuritoare statistici.
Povestea e aproape un basm poetic, în care Maria şi Ion
calcă pe plapumă ca înotînd în nămeţi de decembrie, ninşi de fulgi deşi (de
polistiren...), spre adăpostul unei cabine telefonice care devine dintr-o dată
mai mare, odată cu topirea zăpezii, levitînd (Ion), cu toiagul ridicat,
compunîndu-se pe fundalul unui cer de noapte, cu lună hrăpăreaţă, desenate
naiv, ca-n cărţile pentru copii cu omul din Lună. Mihai Gruia Sandu şi Mihaela
Rădescu sînt un cuplu scenic cu o alchimie specială: în Ion, el e seriosul,
experimentatul, misteriosul fost preot care poate că nici n-a fost preot şi
care-şi construieşte propria religie din a nu se lăsa atins (fizic) de nimeni,
îmbrăcat ca un soi de pustnic voiajor; în Maria, copilăroasă şi cu
surprinzătoare accese de instabilitate mentală, ea depinde emoţional de el, ca
un căţeluş aşteptînd răsplata stăpînului şi, în acelaşi timp, permisiunea lui
pentru alte debuşee sentimental-erotice. (Istoria personală a celor doi, cu
precădere spinoasa şi inconturnabila temă „cum au ajuns în stradă“, se complică
excesiv la un moment dat, intrînd într-o reţea de aluzii mai mult sau mai puţin
greu de urmărit – subtilitatea aluziilor multiplicate e un fel de specialitate
a lui Radu Apostol.) Clasic ca strategie dramaturgică, natura relaţiilor dintre
ei şi a personalităţii fiecăruia se dezvăluie la contactul cu străinul, Rafa
cel venit din lumea reală (cealaltă), sastisit de viziunea în roz strălucitor
asupra vieţii, iubirii şi amorului fizic a iubitei lui (adică „Pisi“); iar ordinea
străzii cîştigă în faţa civilizaţiei centralei termice, în finalul peripeţiilor
de socializare, în notă comică, în care Rafa începe prin a fi victima sigură a
unui jaf nu foarte convingător şi sfîrşeşte prin a-şi dărui haina şi cardul.
Ca pe tine însuţi e un spectacol de o delicateţe de bibelou
(franţuzesc), de delicateţea bulgărelui de zăpadă care se înalţă dintre
degetele lui Ion, înlocuind tăietura în carne vie a deconspirărilor
documentar-sociale de tabloid cu portrete empatic-naive, de poveste, de legendă,
în care şi moartea intră într-o ordine a existenţei, iar ritualul îngropării
depinde de toanele primăverii. În care nu se plînge şi nimic nu e senzaţional.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters