OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Theatrum Mundi, Bucuresti – Regele moare, de Eugen Ionescu
Regia: Victor Ioan Frunza. Scenografia: Adriana Grand. Muzica: Marius Leau.
Cu: Marius Bodochi, Florina Cercel, Gabriela Butuc, Viorel Paunescu, Irina Birladeanu, Marius Gilea, Ligia Duna (soprana).
Orchestra: Marius Leau, Eugenia Leau, Lisandru Aureliu, Miron Vasilescu, Ligia Duna.


Doua sint liniile de forta pe care regizorul Victor Ioan Frunza si-a ridicat constructia scenica la Theatrum Mundi: solutia scenografica, nemaivehiculata in spatiul scenic de la noi – cel putin de o buna bucata de vreme – si exceptionala prestatie a lui Marius Bodochi in rolul principal din Regele moare, textul lui Eugen Ionescu. Daca exista o trasatura care leaga ultimele spectacole ale lui Victor Ioan Frunza, aceasta este un soi de manifest pentru normalitate si coerenta, un refuz al hiatusului sau al sincopei socante. Oricit de eclectice au fost, modalitatile scenice abordate, uneori pina la incongruenta, bagheta regizorala a ultimelor productii a staruit in armonizarea tuturor solutiilor disparate (vezi, de exemplu, ariile interpretate de mezzosoprana si masinaria constructivista de pe scena), astfel incit spectacolul sa ramina unitar si usor de inteles.

In Regele moare, ca semn exterior al invizibilei miini regizorale atotdatatoare de unitate, sta, desupra tuturor, o bucata de ceas ale carui limbi zgomotoase, neintrerupte nici o clipa, fac si re-fac prezenta, in permanenta, tema esentiala a spectacolului. De altfel, pe parcursul intregului spectacol, sta in puterea fizicalitatii, a obiectelor concrete din decor, sa sublinieze fiecare nuanta a regiei. In staticul ionescian, decorul cinetic al Adrianei Grand, mutind accentele fizice corespunzatoare fiecarei schimbari din traseul interior al regelui muribund, este elementul cel mai mobil. Pornind de la o remarca din text despre instalatia de incalzire centrala, scenografa se joaca de-a dreptul spectaculos cu conventia constructivista a teatrului lui Meyerhold de la inceputul de secol trecut. De linia descriptiva a realismului, de virtutile decorative ale culorii nici nu poate fi vorba si, din fericire, nici de cele demonetizate ale spatiului gol. Mai mult, nu formele bine definite, picturale prevaleaza in viziunea Adrianei Grand, ci neregularitatile din planurile prin care se construieste spatiul. Versiunea imaginata de scenografa este una dinamica, imbogatita de un halou industrializat din care staticul se vede inlaturat cu tenacitate. In aceste conditii, ritmul, miscarea (chiar si dinauntrul ceasului imbucatatit) ramin singura masura a timpului real.

Abordarea Adrianei Grand este mai degraba arhitecturala prin austeritatea formei, ca si prin refuzul decoratiei ca element suprastructural. Scenografa reduce volumele la expresia lor geometrica cultivind unghiurile drepte si implicit raportul esential intre verticale si orizontale.
Este drept ca ceea ce acum un secol era noutate absoluta – prosceniumul adus linga public pentru ca nimic din expresia actorului sa nu se piarda, indepartarea cortinei in scopul de a zgiltii putin apatia si indiferenta spectatorului – a devenit de mult bun public. Dar efectele inovate de Meyerhold si resuscitate postmodern de Victor Ioan Frunza dupa atita amar de vreme, par, datorita vocatiei regizorului, bucatica rupta din propriul spectacol. Mai face parte din acelasi deliciu postmodern al resemantizarii elementelor din istoria spectacolului si lumina care ramine aprinsa in sala mult timp dupa inceputul reprezentatiei. Este o dovada in plus a inapetentei regizorului pentru tipul de actor hipnotic, menirea interpretului fiind sa duca cu sine ideile autorului si nu farmecul propriei individualitati scenice (cu toate ca e greu de inchipuit cum marea expresivitate scenica a lui Marius Bodochi ar putea fi neutralizata).

Palaria sub care toate se asaza, in constructia regizorala, este contrastul intre opulenta regala (costumele covirsitor de grele, de piele purpurie, orchestra camerala care cinta live muzica scisa de compozitorul Marius Leau, de exemplu) si decrepitudinea intregului univers scenic. De altfel toate elementele spectacolului sint concepute, fidel textului, dupa aceasta structura oximoronica: opulenta si decrepitudine continuta. Imaginea de final cind tot pamintul, in apropierea extinctiei personajului central, se crapa si apoi se dizloca la modul concret este dovada cea mai socanta.
Daca vizual realismul este exclus, el este acceptat intr-o oarecare masura in ceea ce priveste evolutia personajelor. Intregul univers psihologic al spectacolului fiind polarizat de replica Reginei Maria, „Nu-i decit un rege, nu-i decit un om“, lectura pe care Victor Ioan Frunza si Marius Bodochi o dau pesonajului central subliniaza necontenit omenescul regelui muribund. Nu grandilocventa, nu tragismul inalt, cu atit mai putin retorica exagerata sau chiar mecanica absurdului sint punctele pe care mizeaza interpretarea lui Marius Bodochi, ci simplitatea. Tronul sau este un simplu pat de spital.

Momentele in care regele redevine copil, tipul de ludic gasit de actor pentru aceasta imprejurare tin de o inalta arta a interpretarii scenice. Alternarea megalomaniei pe cale de a se epuiza si ea, inevitabil, cu duiosia, cu autorasfatul si uneori cu neputinta de copil a personajului, fara ca trecerile sa para deloc „facute“, sint pilonii unei seducatoare creatii actoricesti.
Fortei sale interpretative ii este egala cea a Florinei Cercel, severa si neimblinzita in rolul sau de Regina-Persephona. Stiind bine sa construiasca un personaj nemilos fara sa cada in patima exceselor, actrita mizeaza, cu o notabila economie de mijloace, cu precadere pe impunatoarea sa voce. Perechea sa antinomica este Gabriela Butuc (in rolul Reginei Maria), in interpretarea careia regizorul a accentuat personalitatea firava, slabiciunea, supunerea.
Un puzzle din elemente disparate, fanteziste, recrutate din momente diferite a cronologiei artei teatrale, care nu afecteaza insa cu nimic claritatea textului si unitatea spectacolului, acesta este Regele moare al lui Victor Ioan Frunza. Experienta lui si a scenografei Adriana Grand, montarea incitanta de la Theatrum Mundi, merita cu prisosinta vazuta.