OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Partea a II-a a anchetei din numărul trecut

Iulia POPOVICI: Cum ați receptat, subiectiv, teatrul românesc în anul care a trecut comparativ cu cel anterior (atît de subiectiv, încît nu contează cît din producția teatrală ați văzut efectiv)?
Miruna RUNCAN: Mdaa, am văzut puțin, fiindcă am umblat puțin, așa că nici nu știu cîtă legitimitate au răspunsurile mele. În schimb, am citit mai tot ce s-a scris în presă sau în revistele online despe producția curentă. E și ăsta un exercițiu profesional – și de imaginație – destul de interesant. Dacă ar fi să transcriu, me-taforic, percepția mea „globală“, cred că 2011 a adîncit și mai tare prăpastia dintre teatrul făcut „la serviciu“, prin „fișa postului“, și teatrul făcut fiindcă ai ceva de spus, indiferent de estetica abordată sau de instituția producătoare. În principiu, teatrul subvenționat a rămas în mare măsură la fel cum era, stafidindu-se în pod, ca un ciorchine de struguri pus la păstrare; în pofida unor mari injecții de bani, în unele părți, și a unor soluții aberante, de comasare, cu justificări economice care maschează tot felul de alte rațiuni obscure, în alte părți. Orice ar zice ministerul și oficialii, există, în ziua de azi, două lumi paralele, cea a borcanelor de conservare – îmburghezite – și cea, înotînd disperat după aer, a teatrului făcut din dragoste, generozitate și urgență. Lumile astea două se intersectează foarte rar, ceea ce nu e sănătos, nici echitabil.

 

Ați avut sentimentul unei descoperiri, al unei revelații, surprize plăcute sau neplăcute (și care au fost, dacă au fost)?
N-am avut surprize neplăcute, am avut mari dureri. Plecarea lui Toca, de exemplu, alături de alte plecări la fel de greu de îndurat, care m-au împietrit. Dincolo de asta, m-au și revoltat tot felul de lucruri, în primul rînd autismul vinovat al M(inisterului) C(ulturii) în chestiunea Centrului Național al Dansului. Și am închis, cu tristețe, dar și cu sufletul împăcat, după opt ani, revista Man.In.Fest. Ceea ce, nu-i așa, n-ar trebui să fie o surpriză, e un miracol c-a trăit așa de mult...
Nici revelații n-am avut, doar bucurii – modeste, dar consistente – legate de cîteva spectacole ori de cîteva cercetări de durată, referitoare la teatru (doctoratele unor regizori încă tineri, ca Radu Alexandru Nica și Theodor Cristian Popescu, de exemplu).

Care sînt aparițiile de carte de teatru care v-au atras atenția (și de ce)?
Dacă am fi pe chat sau pe Facebook, aș pune un smiley! E cam lipsit de deontologie să răspund la întrebarea asta, în condițiile în care mi-au apărut două cărți într-un an. Nu că le-ar „vedea“ cineva... În fine, cred că cea mai mare bucurie a mea în materie de cărți de teatru, în 2011, e volumul-albumul dedicat baronului Löwendal, Un aristocrat în luminile rampei. M-am bucurat (cu interes, desigur, marcat didactic) de apariția selecției de Scrieri despre teatru a lui Meyerhold, fiindcă în sfîrșit (mai bine mai tîrziu decît niciodată) putem să le oferim studenților textul și nu comentariile despre el. Dar au apărut anul acesta destule alte cărți – dramaturgie contemporană românească sau în traducere, eseuri etc. – pe care mi-aș dori să le citesc, unele chiar mă așteaptă pe noptieră... Marea problemă a cărții de și despre teatru continuă însă să fie legată de proasta ei difuzare.

Dintre spectacolele pe care le-ați văzut, despre care credeți că va rămîne memorabil și cum i-ați povesti unui străin sau, mai tîrziu, nepoților dvs.?
Repet, cred că am văzut prea puțin ca să am o imagine cu adevărat cuprinzătoare, și prin asta legitimă. Am văzut, totuși, spectacole de facturi și cu structuri foarte diferite, pe care le-aș împărți în două mari categorii (le pun într-un dulap al totalei ignoranței al pierderilor colaterale, pe cele rele și foarte rele, că au fost și din astea, inclusiv în FNT). Pe de-o parte, cîteva spectacole excelente în mainstreamul teatrului „de artă“. În ordinea strict cronologică a receptării mele, Strigăte și șoapte al lui Andrei Șerban (minus ultimele cincisprezece minute, cum am și scris), Florența sînt eu al lui Dabija, Furtuna lui Victor Ioan Frunză ori Mai întîi te naști al lui Afrim. Pe de altă parte, cîteva spectacole-proiect de teatru activ, direcție de care eu mă simt foarte legată de cîțiva ani încoace, indiferent de esteticile-stilisticile utilizate de o echipă sau alta: 20/20 al Gianinei Cărbunariu (eu abia în 2011 l-am văzut), Capete înfierbîntate al echipei David Schwartz și Mihaela Michailov, Declar pe propria răspundere al echipei Alina Șerban și David Schwartz. Cred sincer că direcția asta e din ce în ce mai vizibilă și mai consistent configurată, ceea ce e, nu-i așa?, reconfortant.

Pe de altă parte, 2011 a fost și anul în care s-au coagulat primele rezultate ale proiectului european coordonat de Teatrul 74, la Tîrgu Mureș, reunind studenți și masteranzi, în ani terminali, din trei centre universitare. Cu riscul asumat al subiectivității, pentru mine acesta a fost cu adevărat marele eveniment – fără precedent – al întregului an care a trecut. Am văzut născîndu-se din această experiență de colaborare cel puțin două spectacole minunate, gîndite, scrise, regizate, produse în și prin program: The H(eden) Garden de Alexandra Pâzgu, regia Medeea Iancu, și Flori de mină de Székely Csaba, regia Alexandra Felseghi.

Aveți așteptări și/sau dorințe pentru anul acesta, legate de teatru și critica de teatru (și care, dacă da)?
Nu, traversez, de cîțiva ani încoace, o zodie de senină mizantropie. Care face ca așteptările mele să fie moderate, iar dorințele să mi se calibreze în limita strictă a ceea ce aș putea eu face folositor, alături de minusculul meu grupă de colaboratori. Criticii ca activitate („curentă“ ori „prospectivă“, maladie cronică sau atac acut), dar și criticilor de teatru, oriunde vor fi fiind, le doresc doar să supraviețuiască onorabil: ceea ce pare să implice mai mult efort și mai multă determinare decît s-ar crede la prima vedere.