OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul Odeon, Bucuresti
Aventurile lui Habarnam dupa Nikolai Nosov
Traducere de Nina Gafita, dramatizare de
Mihaela Michailov
Regia: Alexandru Dabija
Scenografia: Constantin Ciubotariu
Muzica originala: Ada Milea
Cu: Pavel Bartos, Marius Stanescu, Mircea Constantinescu, Gabriel Pintilei, Ionut Kivu, Romulus Chiciuc, Mugur Arvunescu, Marian Lepadatu, Ioan Batinas, Laurentiu Lazar, Catalina Mustata, Rodica Mandache, Dorina Lazar, Ana Maria Moldovan, Adriana Trandafir, Paula Niculita, Dana Voicu

Aventurile lui Habarnam, Aventurile doctorului Aumadoare, Aventurile lui Koscei cel Viteaz (include tulburatoarea poveste a Preafrumoasei Vasilissa) erau citeva dintre putinele carti pentru copii (si nu numai) aparute in format backpaper, partial pe hirtie lucioasa, in anii ’80, dupa o preluare de drept de publicare de la prestigioasa editura moscovita Raduga. Toate cartile aveau un aer aparte, povestirile erau inteligent scrise, provocatoare, insotite de desene de carte particularizate, tulburatoare prin realismul detaliului si atmosfera intunecata, gothic-ruseasca, precum in plansele din Aventurile lui Koscei… (povestirile erau, aici, luate din folclorul rusesc) sau expresionist-distorsionate, precum in Aventurile doctorului…, unde toate combinatiile de culori calde care sustineau suportul scris al exceptionalelor peripetii (probabil ca intentionat) nu reuseau sa il scoata pe altruistul personaj si arca sa din contextul incarcat de stranietate in raport cu restul lumii normale, civilizate (exceptindu-l, fireste, pe piratul Barmaleus).
Un caz absolut special il constituie Aventurile lui Habarnam, atit la nivelul scriiturii, cit si la cel al desenelor care o dubleaza, intr-o asociere care a ramas neintrecuta (Nikolai Nosov &A. Laptev). Cazul lui Habarnam are soarta celor mai cunoscute personaje de banda desenata contemporana si nu poate fi perceput si reprezentat in afara aparentei sale fizice, dese(m)nate de A. Laptev.

Aceasta caracteristica este redata fidel si fascinant in acelasi timp de Constantin Ciubotariu, scenograful spectacolului montat de Alexandru Dabija la Odeon, atit la nivelul costumelor, cit si la cel al obiectelor scenice. Departe de a fi o feerie pentru copii, dar accesibil si lor, spectacolul preia o parte din stranietatile propuse de textul propriu-zis, oricind psihanalizabile, insa fara a chestiona ciudatenia lor, de unde si o anume doza de comic incipienta, care urmeaza a fi dezvoltata de actori: in timpuri neprecizate, imemoriale, s-a intimplat ca membri de sexe diferite aceleiasi rase de prichindei locuiau total separati, in orase cu nume de flori, fiecare stiind de existenta celuilalt, prilej pentru o constanta curiozitate debordanta, exploatata din plin atunci cind se iveste ocazia (prabusirea balonului prichindeilor transfugi din fata a ceea ce credeau sa fie un cataclism natural – direct la marginea oraselului prichindutelor). Prichindutele par a fi incarnarea a ceea ce intr-o lume a oamenilor mari ar reprezenta principul feminitatii exclusive, sau cel putin asa cum a fost el determinat de-a lungul timpului, insa la o scara redusa, cunoscuta noua mai ales din pasiunile copilariei pentru obiecte mici, mai mici decit noi, introduse, adapostite in locatii cit mai inguste, de fapt, o cautare continua pentru reintoarcerea in spatiul absolut de unde am fost fortati sa iesim. Din acest punct de vedere, in spectacol, actritele, cu constitutia lor de femei mature, dar cu aparente de personaje intrunind caracteristicile unor copii, se afla pe o foarte fina granita a grotescului. Personaje supradimensionate fizic sint si prichindeii, dar si ei (ca si ele) sint salvati (din grotesc, ininteligibilitate) de corespondentul lor din lumea reala – specializarea muncii pe care o depun, aportul la dezvoltarea comunitatii din care fac parte.

Evident ca cel care risca cel mai mult in aceste conditii este interpretul personajului Habarnam (Pavel Bartos), deoarece el este cel mai controversat, cel a carui utilitate nu se afla inscrisa in nomenclatorul de functii al comunitatii, cel a carui utilitate este, de fapt, sa nu faca nimic sau doar sa incurce lucrurile (sau, altfel spus, anti-eroul postmodern). Ca atare, este insuficienta doar mimarea unei personalitati candide si supuse greselii, cind adevarata semnificare sta in imposibilitatea lipsei de alegere pentru Habarnam: comportamentul sau nu poate decit sa ultragieze comunitatea. Actiunile sale nu pot decit sa inflameze comunitatea, in raport cu enumerarea tot atitor ocupatii, cite nume (aproximativ): Surubel, Piulita, Piculina, Probabil, Posibil, Gogoasa etc. Cu adevarat comic este corespondentul masculin al aceleiasi specializari medicale, dar intreprinse de o prichinduta, in cuplul Pilula (Mircea Constantinescu) – Stropdemiere (Dorina Lazar). Aici, songurile cuplului si-au avut cu adevarat rostul si uneori stralucirea, din toata muzica originala a Adei Milea, destul de obositoare, in rest. Ca in toate principiile, exista atractie si respingere, iar cuplul de medici axat pe tratamente diferite, la fel de lipsite de fantezie – miere/ulei de ricin –, isi joaca specializarea cu adevarat, cu o patima hilara.

Duetul din finalul spectacolului se transforma intr-o adevarata intrepatrundere, omogenizare a doua lumi/principii total diferite, dar care nu pot fi lipsite una de cealalta, printr-o concesie obtinuta prin cedarea abordarii cu persistenta a mierii, in favoarea, respectiv, a uleiului de ricin. Fapte hilare, dar care au stat adesea la declansarea unora dintre cele mai cutremuratoare grozavii.
Mizind pe cartea ingenuitatii de copila, cu un strop de perversitate matura, ajutata si de unele calitati naturale, Fulgdenea (Rodica Mandache) isi scapa personajul de la caderea in tern, de la grotescul necorelarii proportiilor fizice cu cele superioare, ale exprimarii reflexive.
Pe scurt, un spectacol care ofera foarte mult la nivel imaginar (si imagistic), un spectacol care iti da mai mult decit iti ia.