OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul LUNI de la Green Hours
New York [Fuckin’ City]
de Peca Stefan
Cu: Laurentiu Banescu, Adrian Nicolae, Irina Ionita
Regia: Peter W. Brook
Asistent regie: Daniel „Doctoru“ Popa
Durata: 50 min.

Nu e prea fun sa fii adolescent intr-un oras de provincie din Romania anului de preaderare 2005. Oricum (imensa banalitate, dar de mult n-am mai vazut-o pe scena) nu-i deloc fascinant sa ai 17 ani, sa locuiesti intr-o fundatura urbana unde nimic nu se schimba niciodata, sa depinzi de profi ramasi in epoca de piatra, de parinti cu iluzia nezdruncinabilei autoritati si de ora fixa de intrat in casa. E (nu-i asa?) virsta modelelor existentiale, a revoltei si a fugii de acasa.

New York [Fuckin’ City]:
Ingratitudinea si naivitatile copilariei tirzii – ale tineretii incipiente – traite in bucla temporala a provinciei autohtone. Incredere in teatru ca forma de evadare. Ratare personala si investitie de speranta in forta inaugurala a celor care vin. Un spectacol de „neprofesionisti“ (regizat de autorul textului, finisat de un actor, jucat de doi elevi autentici de liceu si un la fel de autentic student – viitor publicitar) e o fascinanta (si surprinzatoare) poveste despre generatia „care nici macar nu este in criza“.

Textul este atipic (pina la un punct, e adevarat) pentru scriitura dramatica a lui Peca Stefan. Deocamdata, e singurul care nu permite evadari din schema realismului nemediat, pastreaza o unitate de situatie, spatiu, timp, recurge la minimum de accesorii teatrale (la ani-lumina de complicatele structuri vizual-muzicale din, pe de o parte, Andreea, Andreea sau I Hate Helen, pe de alta parte Romania 21) si restringe blajin trimiterile autoreferentiale (asta nu inseamna ca renunta la prezenta in text a antieroului arhetipal Peca, ci doar la intromisiunea lui scenica si la caricaturizarea excesiva prin care Stefan lua distanta de propria imagine inca in constructie).
Pe de alta parte, insa, temele dramaturgiei lui Peca ramin aceleasi, obsesiile lui sint in continuare prapastia generationista dintre parinti si copii, existenta cotidiana devianta, spectrul ratarii si disperarea autodistructiva, Orasul (sau orasul, de data asta) erodat, viciat, resemnat, mort. De data asta, luate „pe bune“, cu toata incarcatura de implicare personala (si a dramaturgului, si a actorilor, care-si imprumuta numele personajelor), fara sarja, sarcasm si detasare auctoriala, pentru ca ceea ce face nota distincta in acest New York sFuckin’ Cityt al lui Peca, cu tot umorul, ironia si lipsa lui de pretentii (metafizice, metanarative), este, in realitate, emotia asumarii.

O asumare de cu totul alta natura decit cea din textele si spectacolele Gianinei Carbunariu (exemplul cel mai radical al momentului), dar care devine extrem de evidenta prin raportarea la strategiile de deconspirare a alienarii existentiale, in diversele ei forme, prin impingerea in absurd din Showdown (anterior montat, inevitabil, tot de propriul autor, tot la Green Hours). New York sFuckin’ Cityt vorbeste, relaxat, cu zimbetul pe buze, pe limba tuturor, despre un oras – Tirgoviste, o lume – a elevilor de liceu exasperati de universul mental antediluvian al profesorilor si de inertia parintilor, despre marele mit al succesului in Occident, despre atractia la fel de mitica a Capitalei si evadarea prin teatru. Teatru care nu e magic, e visceral, e sansa vietii si pianul imaginar cu care poti face realitatea sa vibreze (pianul sau fratele lui hiperimaginativ, creator de muzici sferice si nascator al cosmosului, emanatie a Arhitectului cartarescian).

Si mai vorbeste despre ceva New York sFuckin’ Cityt, un subiect fragil si spinos, foarte greu si rar abordat chiar in dramaturgia (si literatura) tinerilor: cenzura care-i desparte pe copiii Revolutiei de cei ai tranzitiei, crescuti cu banane, portocale si televiziune la liber. Generatia (desi nu e cel mai bun termen) celor dintii poarta, fatalmente, tarele neimplinirii, ale abandonului sau ale pactului confortabil cu o societate ale carei reguli le fac parintii; copiii democratiei inca infantile au pierdut gena fricii (ori s-au nascut fara ea), inconstienta lor nu e doar greseala de tinerete, caci poarta in ei gustul riscului existential. Pe Laur cel intors in patru labe, dupa succesul/ratarea-i transoceanica, sa zaca dulce-fatal in orasul de bastina, de liceenii Adi si Irina (in ciuda inspiratiei permanent biografiste a lui Peca, doar in New York sFuckin’ Cityt personajele preiau numele actorilor), vaccinati contra dezamagirii si gata sa schimbe ei o lume, mai mica sau mai mare. Ce-i desparte e singele care le curge prin vene, al lui, incarcat de virusii unui sistem social perpetuat parazitar, al lor, rapid, navalnic, cu anticorpi bine dezvoltati. Cinismul care ascunde impotenta sociala contra optimismului prin care poti privi albastrul cerului. Si, in raspar cu Peca insusi, optimismul cistiga, energia vitala a celor care nu cred in lantul trofic. De aici emotia, de aici asumarea.

P.S. New York sFuckin’ Cityt e, pentru new-yorkezii mai mult sau mai putin get-beget, o formula ironic-trista de alint (proliferind scriptic de preferinta pe tricouri si insigne) pentru orasul-matca. Din pacate, romana nu prea are posibilitati expresive pentru un astfel de „Bucuresti, cimitir al vietii mele“.