Unii cred că Armstrong n-a pus
niciodată piciorul pe Lună. Bate briza peste steagul american în
videoul ăla, şi doar pe Lună nu e vînt, nu-i aşa? Dar cînd
vedem la TV cum arde Parlamentul, trei străzi mai încolo –
ei, asta e mai uşor de crezut, nici nu trebuie să ieşi din casă
să te uiţi cu ochii tăi. Ba chiar e mai sigur să nu. Fake e numai
ce nu cunoaştem, noi înşine n-avem cum să fim. Să fim fake.
Noi doar îmbunătăţim realitatea, pe ici, pe colo, buze mai
roşii, ciorapi impecabili, şolduri mai suple. Chiar şi-aşa, noi
nu putem fi decît autentici, o ţară de oameni curajoşi şi
revoluţionari – „important e nu ce înscenezi/ important e
cu ce te alegi din înscenare“.
Dacă vrea cineva – aşa, din morbidă
curiozitate – să afle dacă există o scenă alternativă de
teatru la Chişinău, în mod sigur din presa moldovenească n-o
să scoată multe informaţii. (Din raţiuni imperceptibile pentru
mintea omenească, nici după schimbarea de putere de la Chişinău,
adică după ce la guvernare au ajuns „ai noştri“, practica
jurnalistică din Republica Moldova n-a suferit vreo metamorfoză.)
Chiar şi articolele despre reînviatul Festival Naţional de
Teatru (reînviere datorată, cel mai probabil, faptului că
ministrul Culturii numit de Alianţa pentru Integrare Europeană e
director de teatru) inventariază exclusiv producţiile instituţiilor
de stat sau finanţate de stat – care, de altfel, şi-au ales
singure spectacolele de prezentat în festival.
Altminteri, înţeleg că titlul
original al premierei de pe 7 şi 8 decembrie, de la Clubul 513*,
semnată de un artist cu care, de altfel, teatrul moldovenesc se
laudă (Mihai Fusu), e de natură să ruşineze urechile simţitoare,
cunoscătoare de rusă – poate de aceea Podozritelnoe Yebalo (i.e.
Mecle pizdos de suspecte, referinţă la expresia unui poliţist
anchetîndu-i pe „golanii“ manifestînd contra lui
Voronin) sau Am ce am eu cu poliţia nu apare pe nicăieri în
presă… E şi asta un fel de fake, de remodelare a realităţii
după anume precepte ideal identitare. Hui io znaet.
Podozritelnoe Yebalo (text şi regie:
Mihai Fusu), cu interesantele lui tribulaţii de titlu (în
browniană schimbare pe Facebook), exploatează cel mai generos
moment teatral al istoriei moldoveneşti recente: „evenimentele“
din 7 aprilie. Aparent (dar numai aparent), despre asta vorbeşte şi
Footage, cel mai recent performance al Nicoletei Esinencu, la acelaşi
Club 513. Trei actori (Alexandru Pleşca, Doriana Talmazan, Irina
Vacarciuc), trei televizoare, pe care curge, impasibil ca spălarea
pe creier, imuabil ca marşul morţilor PCRM spre secţia de votare,
programul live al canalului oficial Moldova 1. Şi un material de
informare despre exit-poll-ul din 5 aprilie, un video delicat, cu
chiar Alexandru Pleşca în prim-plan, o întrebare
dureroasă – „Naţionalitatea?“ – şi un răspuns greu de
asumat: „Moldovean“. Pe care Saşa trebuie să şi-l ia asupră-i,
ca pe propriu-i fake identitar, imposibilitatea de a depăşi falia
dintre ceea ce spui acasă şi ceea ce accepţi să spui în
public.
Actorii joacă aproape alb – pentru
că, de fapt, nu joacă; ei comunică, sînt un releu
informaţional, conectat la privirile şi minţile spectatorilor,
transmiţînd o undă de şoc ce reactivează memoria şi
conştiinţa. Ei au atitudine (şi nu e de ici, de colo să uiţi ce
ştii să faci ca actor ca să te expui astfel) – cu care lovesc
conformisme, călduţe locuri comune şi adevăruri prea cu grăbire
îmbrăţişate. Pentru că Footage nu e un spectacol despre
ceea ce ştim că s-a întîmplat pe 7 aprilie (foc la
Parlament, abuzuri din partea poliţiei, discursuri înflăcărate
din partea guvernanţilor), ci despre cum ne-am amăgit că ştim –
sau, mai precis, despre cum te poţi amăgi creînd mituri.
„Poţi să scoţi o sută de mii de oameni în stradă/ Să
dai foc parlamentului în faţa lor să dai foc/ Şi pe
deasupra/ să-i faci să creadă că ei au dat foc/ Şi pe deasupra/
să-i faci fericiţi că ei au dat foc“ – nu contează decît
cine ce obţine. Un joc de-a făcătura care începe nevi-novat,
cu retuşatul unor fotografii (să fim mai slabi, fără coşuri, cu
buze roşii), şi sfîrşeşte cu retuşatul identităţii
sociale (unde răii sînt răi, bunii sînt buni şi
cîştigă întotdeauna, sîngele e sînge şi
zăpada, nea).
În 2008, artistul libanez Rabih
Mroué crea performance-ul The Inhabitants of Image, o
interogaţie, în formule teatrale, a semnificaţiei imaginilor
ce ni se servesc, programatic, într-o lume suprasaturată de
imagini. Imaginea ca politică: străzile Beirutului invadate de
afişe, în care un mai tînăr preşedinte egiptean, Gamal
Abdel Nasser, îl secondează pe mai vîrstnicul premier
libanez Rafiq Hariri. Singura problemă: Nasser a murit, la 60 şi
ceva de ani, pe cînd Hariri avea 26. Apoi: pe străzile
capitalei libaneze, zeci de postere cu martiri ai Hezbolah, în
uniformă de război. Doar că uniforma, corpul, e unul şi acelaşi,
doar chipurile şi numele diferă – împrumutate unui trup
intrat deja în posesia de drept a partidului. Însă nu
imaginea e, în realitate, un fake, ci încrederea în
ea, presiunea pe care expunerea la imagine o creează asupra
realităţii. O ficţiune participativă, o excrescenţă pe
suprafaţa realului, numită mit (al patriei în pericol, al
jertfei pentru patrie).
Pentru Moldova, 7 aprilie are valoarea
unui mit fondator – e un fel de bătălie de la Posada modernă –
şi nu e singurul mit vizitat de Footage (a cărui structură
dramatică e cea proprie Nicoletei Esinencu: un fals monolog poetic,
în care vocile se aglutinează, o cutie de rezonanţă a
străzii, incluzînd fragmente de „manual de fabricaţie“,
formule de acumulare şi repetiţie). Nu e lucru uşor să arunci în
aer astfel de mituri, mai ales cînd faptele sînt atît
de apropiate în timp; e dur şi doare să ţi se spună că
eşti „o ţară plină de gandoni“. Ceea ce chestionează
Nicoleta Esinencu e existenţa factice, iluzia revoluţiei
participative care nu schimbă, practic, nimic – căci e o
diferenţă între a provoca o revoluţie şi a te trezi
într-una, în care poţi merge cu implicarea cel mult pînă
la a face o fotografie. Revoluţia începe atunci cînd nu
e nimeni în jur să filmeze ori să facă poze.
––––––––––––
* Club 513 (în „traducere“,
„Vineri, 13“) e un bar-restaurant la subsolul Teatrului
„Luceafărul“, care, din martie 2009, găzduieşte spectacole
nonconformiste (Ronald, clovnul de la McDonalds de Rodrigo García,
regia Luminiţa Ţîcu, Bash de Neil LaBute, regia Mihai Fusu,
Mame fără pizdă, un performance de Nicoleta Esinencu), responsabil
de programare fiind Mihai Fusu (modelul e bucureşteanul Teatru LUNI
de la Green Hours). Convertirea clubului în spaţiu performativ
are un asemenea succes, încît şansele ca şi alte baruri
din Chişinău să devină „teatre“ sînt foarte crescute,
în condiţiile în care scenele publice au un repertoriu
redus şi nu joacă în mod constant.
Mobile European Trailer Theatre (METT),
Chişinău
Footage, un performance de Nicoleta
Esinencu
Cu: Alexandru Pleşca, Doriana
Talmazan, Irina Vacarciuc
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters