OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Teatrul German de Stat, Timisoara
Judecata de Barry Collins
Regia: Alexander Hausvater
Decorul si costumele: George Petre
Muzica: Daniel Simion
Light-design: Lucian Moga
Cu: Georg Peetz, Radu Miodrag Vulpe, Ioana Iacob, Isolde Cobet, Simona Vintila

Iulia Popovici: Discutia noastra pleaca de la faptul ca avem pareri diferite despre un spectacol, avem puncte de vedere foarte distincte despre felul in care este acesta construit si asupra mizei sale. Ne referim la spectacolul Judecata de Barry Collins, in regia lui Alexander Hausvater, de la Teatrul German de Stat din Timisoara.
Eugenia Anca Rotescu: intr-adevar, avem pareri diferite, dar, mai inainte, iti propun sa contextualizam putin. Este o premiera a acestei stagiuni care se inscrie intr-un program foarte coerent al teatrului, program in care dramaturgia noua, autohtona si straina, se afla printre preocuparile constante. La fel ca si politica de a invita regizori cu un profil mai aparte sa lucreze cu trupa teatrului, intre care si Alexander Hausvater...

I.P.: ...despre care trebuie spus ca a mai lucrat acolo un spectacol, insa pe un text clasic, Regele Cymbeline de Shakespeare. Acestea fiind zise, sa revenim la Judecata. Povestea pe care o relateaza Barry Collins se bazeaza pe un fapt real din al Doilea Razboi Mondial, cind sapte ofiteri sovietici sint luati prizonieri de armata germana. Sint dezbracati, inchisi intr-o manastire, fara apa si hrana, intr-o incapere cu o singura fereastra, cu zabrele, undeva la inaltime si cu o usa de fier bine inchisa. Sint parasiti acolo cind armata germana se retrage. Manastirea e ocupata, saizeci de zile mai tirziu, de armata sovietica, care gaseste doi supravietuitori, care reusisera sa traiasca mincindu-si colegii de carcera. Cei doi au fost eliberati de armata sovietica si omoriti ulterior. Barry Collins pleaca de la ideea ca unul dintre cei doi ofiteri nu-si pierduse mintile si stia perfect ce si de ce facuse.

E.A.R.: Ceea ce este comun tuturor spectacolelor lui Hausvater este, fara indoiala, montarea fastuoasa. Cred ca marca sa regizorala consta tocmai in aceasta dezvoltare pina la fast a unor componente ale spectacolului precum regia, muzica – nu de putine ori, live si tare –, lumini puternice. Dincolo de toate acestea se afla actorii, care incearca, uneori cu succes, alteori cu mai putin succes, sa aduca si textul, si mesajul unei piese pe scena. intr-un fel, asa se intimpla si acum.
I.P.: Spre deosebire de alte spectacole ale lui Hausvater, se poate spune ca Judecata e o montare destul de statica, in care nu se insista pe eclectism si nici pe actualizare, ca in Athénée Palace Hotel de la Nationalul timisorean sau Trubadurul de la Opera, de pilda. Ce aduce aici, in schimb, este o localizare foarte precisa.

E.A.R.: in fapt, in text sint exact precizate data, locul, contextul. Nu e mai putin adevarat ca dintr-o monodrama Hausvater face un spectacol cu cinci actori, despre care nu se poate spune ca nu acopera spatii largi, in conditiile unor sali nu foarte mari, totusi. Iar decorul se intinde, la propriu, pe intreg spatiul salii, plus ceva din foaier. Iar daca nu esti la curent cu faptul ca e o monodrama, e destul de greu sa-ti dai seama, cele citeva replici si didascalii sint bine repartizate, totul e cu rost in ceea ce se intimpla acolo.
Dincolo de asta, insa, nu pot sa ma impiedic sa ma intreb daca era sau nu necesar sa faca acest lucru, daca drama, spusa de un singur om, n-ar fi cistigat in tragism, in profunzime, daca problemele pe care le ridica n-ar fi fost mai acut puse. Este o chestiune asupra careia cred ca merita sa discutam.

I.P.: Mi se pare, totusi, ca forteaza putin cu parafernalia de marci sovietice. Cred, pe de alta parte, ca personajele pe care le aduce in scena – personaje mute, mai ales – au un rol functional. Si imi pare rau sa o spun, pentru ca nu e nimic condescendent la adresa actorilor, rolul lor tine de domeniul recuzitei. Avea nevoie de prezenta in scena a celui de-al doilea supravietuitor, maiorul Rubin, pentru a aduce permanent in fata spectatorilor imaginea celui pe care – cu ghilimele de rigoare – „exercitiul de canibalism“ il marcheaza psihic si il dezumanizeaza. E un contrast pe care il doreste in scena, un contrast cu luciditatea extrema a capitanului Vukhov.
E.A.R.: Ceea ce n-as zice ca nu-i reuseste, dar textul spune foarte multe despre felul in care maiorul a traversat aceasta experienta la limita umanului, sau dincolo de ea, astfel incit a-l aduce in scena poate, intr-adevar, sa fie un fel de santaj sentimental.
I.P.: Da, pentru ca povestea maiorului, cea pe care o spune Vukhov, este cea a luptatorului. Povestea lui despre Rubin se opreste totusi in momentul in care acesta abandoneaza lupta supravietuirii. Dupa parerea mea, prezenta maiorului pe scena tine de aceeasi categorie imagistica functionala, la fel ca si portretele celorlalti ofiteri, pe care Vukhov ni le arata in mai multe rinduri.

E.A.R.: Continui sa cred ca textul lui Barry Collins e foarte puternic si ca dincolo de amploarea acestei montari si de „artificiile“ lui Hausvater, spectacolul te duce la aceleasi probleme si intrebari pe care le ridica si textul. Nu poti sa nu te intrebi ce se intimpla cu noi ca indivizi ai speciei umane atunci cind iesim din normalitatea cotidianului si intram in extraordinar, atunci cind viata ne e pusa in pericol si singura sansa de a supravietui e sa ne mincam aproapele. Spiritul de supravietuire poate sa justifice canibalismul? Este canibalismul o solutie in situatii care ies cu totul din norma?
I.P.: Mie mi se pare ca avea nevoie de etalarea acestei pleiade de personaje mute, avea nevoie de imagistica spatiului (vezi portretul lui Stalin), de decorul de baraca de razboi inzestrata din plin cu insemnele socialismului sovietic, de ambientul sonor, imnul Sovietelor, de la inceputul spectacolului, de etalarea resturilor umane tocmai pentru a conduce spectatorul catre manipularea pe care a intentionat-o de la bun inceput. Avea nevoie sa construiasca un sir intreg de argumente, o parte dintre ele, vizuale, pentru a duce spectatorul spre concluzia ca solutia canibalismului este permisa pentru a supravietui.

Noi doua am vazut reprezentatii diferite, tu la Bucuresti, eu la Gheorgheni, si de fiecare data, publicul, pus in situatia de a vota, a votat achitarea lui Vukhov. Dar pot sa spun ca la Gheorgheni o mare parte din public a refuzat sa voteze.
E.A.R.: La fel s-a intimplat si la Bucuresti. Cea mai mare parte din public a refuzat votul si asta ma face sa cred ca nu despre manipulare e vorba, ci despre un examen de constiinta la care ne supune spectacolul lui Hausvater. A nu alege, a nu-ti exercita vreun drept asupra vietii umane, chiar intr-o astfel de conjunctura, imi pare ca este ceea ce ramine.
I.P.: Sau ar putea fi o ratare a intentiei spectacolului. Totusi, nu ti se pare ca a da publicului drept de viata si de moarte asupra lui Vukhov e un gest care il repeta pe cel al lui Vukhov insusi?

E.A.R.: Sigur e ca pune publicul la grea incercare, intrucit momentul votului urmeaza dupa ce, timp de o ora si jumatate, a fost sub imperiul unor sentimente puternice, care te-ar face sa solidarizezi cu eroul si care pot fi, toate, de natura sa te indeparteze de adevarata problema: pornind de la refacerea atmosferei staliniste, care te indeamna sa fii apriori impotriva celor care-l judeca, doar pentru ca sint bolsevici, pina la faptul ca ai motive serioase sa simpatizezi cu personajul, intrucit e adus in scena de Georg Peetz, un actor cu o prezenta scenica impresionanta, cu nuante extrem de fine dintr-un registru foarte bogat.
in fapt, vorbim despre aceste momente exceptionale, cind se suspenda legile morale si cind singur spiritul de supravietuire dicteaza. Iar atunci cind esti pus sa votezi, poate ca ajungi la ideea ca nu ai acest drept si ca nici o instanta umana nu-l are.

I.P.: Sigur ca aici e o problema a omului cu el insusi. Caci daca el supravietuieste pe acest pamint dupa asa ceva, ramine cu o problema de constiinta, care este numai a lui. A insista foarte tare asupra eroismului capitanului Vukhov intr-un spectacol cu forta de penetrare a acestuia mi se pare aproape un delict moral. A sustine ca este perfect normal, ca este o depasire inspre pozitiv a limitelor umane sa poti sa-ti maninci aproapele ca sa supravietuiesti mi se pare cam mult.
E.A.R.: N-as spune ca eroismul actelor mi s-a parut o cheie de citit spectacolul. Am ramas mai degraba cu ideea ca e vorba despre o persoana care spune toata oroarea a ceea ce s-a intimplat fara sa judece in termeni de morala, e o relatare, iar singura lui sansa este sa accepte lucrurile exact asa cum s-au intimplat. E ceea ce il ajuta sa nu innebuneasca. in fond, apelul la logica si la luciditate pare sa fie solutia lui de a trai mai departe cu sine, in timp ce a maiorului Rubin este intrarea intr-o alta lume, in care realitatea aceea cumplita nu mai exista, caci a-ti pierde mintile inseamna a iesi din realitatea noastra.

I.P.: Din punctul meu de vedere, spectacolul e astfel construit incit sa conduca spectatorul catre ideea ca a-ti infringe limitele culturale si morale pina la acest punct, la canibalism, e o dovada de control al individului. Si ca tocmai, accentuind faptul ca interzicerea canibalismului, anatema pusa asupra acestui act, este o inventie umana si ca la fel cum omul a deprins de-a lungul timpului sa se dezvolte personal dincolo de preceptele limitative ale religiei, de pilda, la fel poate infringe o astfel de cutuma impusa cultural, infringere care tine de dezvoltarea ta ca om. Aceasta acceptare a unei normalitati in contextul dat deschide calea catre un comportament uman lipsit de orice urma de cenzura. Cred, de altminteri, ca aici intervine contextualizarea in lumea Sovietelor a spectacolului (comunismul rus fiind traversat de numeroase exemple in care a supravietui insemna a trece mult dincolo de limite). Pentru mine, intrebarea ar fi daca noi, ca oameni, avem sau nu voie si nevoie sa ascultam de legile societatii si mai ales ale culturii in care traim.

E.A.R: Intr-adevar, e un spectacol care pune publicul pe ginduri; finalmente, rolul teatrului nu e sa educe sau sa dea verdicte, ci sa puna intrebari, iar Judecata chiar cred ca reuseste acest lucru.