OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul ACT – Sefele de Werner Schwab, traducerea Dan Stoica. Regia: Sorin Militaru. Scenografia: Alina Herescu. Muzica: Ada Milea. Cu: Emilia Dobrin, Dorina Lazar, Coca Bloos


„Fiecare om din tara asta are un cadavru ingropat la el in pivnita“, spune Grete, femeie intre doua virste (spre a treia), o data vaduva, o data divortata, gurmanda, cu un apetit sexual nealterat de vreme si gura spurcata, mama a unei fete („scroafa batrina“ de acum, la aproape 40 de ani) abuzate de propriul tata (sub ochii consoartei) si fugite la celalalt capat al lumii. Supusa poftelor trupului, Grete (Dorina Lazar) e, in spectacolul lui Sorin Militaru, pironita intr-un scaun cu rotile, aproape incapabila sa se ridice pe tocurile subtiri ale pantofilor ce se vor pretentiosi (si, totusi, atit de gratioasa dansind pe aripile propriei imaginatii). In fapt, in economia scenica a Sefelor de la Teatrul ACT, incaltamintea celor trei femei, Grete, Erna, Mariedl, joaca un rol de o importanta speciala (intr-un ansamblu care da, oricum, masura finului simt scenografic al Alinei Herescu – unii isi mai amintesc, spre pilda, scaunul falic din Drept ca o linie): daca Grete poarta improbabili pantofiori cocheti, „baba bigota“, zgircita Erna (Emilia Dobrin), care linge firimiturile, foloseste hirtia igienica drept filtru de cafea si culege blanuri aruncate la gunoi, blestemata in schimb cu un fiu betiv irecuperabil, are-n picioare bocanci solizi, buni pentru orice anotimp si facuti sa tina ani intregi, iar buna Mariedl (Coca Bloos), naiva curatatoare de latrine, iubitoare de porumbei si de Dumnezeu, poarta ghete de capatat, prea mari pentru ea, dar lustruite, caci Mariedl ar vrea ca lumea asta „de rahat“ sa fie la fel de curata precum sufletul ei.

„Lume de rahat“, intr-adevar: Sefele face parte din ceea ce critica a numit Fäkaliendramen (nume ce nu cred ca mai are nevoie de traducere, cel mai apropiat eufemism ar fi „drame scatologice“), definitorie pentru Werner Schwab, echivalent teatral al statuilor din intestine si resturi de animale din perioada sa de fermier sau al tablourilor pictate pe pereti cu mustar si ketch-up de mai inainte, de pe vremea expozitiei Cool Tour si a scolii de la Graz. Citita ca o drama a dorintei si jocului de putere, Sefele (prima piesa a lui Schwab, scrisa in 1990) a fost montata inclusiv in distributie masculina; pare incredibil, dar pentru regizorul Christoph beer Meier sa foloseasca trei actori (ce-i drept, in travesti) in locul a tot atitea actrite a parut actul cel mai natural cu putinta. E totusi o lectura un pic laterala, fiindca feminitatea joaca la Schwab un rol important si intru totul psihanalizabil – dramaturgul a fost crescut in conditii mizere de o mama singura si bigota; de altfel, personajul Hermann, in Sefele absentul, dar vesnic prezentul fiu al Ernei, e, cel mai probabil, un alter-ego al lui Schwab insusi (alcoolic fara scapare, ceea ce i-a adus si moartea, de Anul Nou 1993-1994), care-i traverseaza constant textele – inclusiv Genocid sau Ficatul meu e fara rost, montat in stagiunea trecuta de acelasi Sorin Militaru la Odeon.

Iar Militaru a stiut, in Sefele cel putin, sa exploateze relatiile dintre cele trei femei, un balans (ceea ce in engleza s-ar chema swing) intre dominat si dominator, in care cea dominata tinde sa fie buna Mariedl (Coca Bloos face un rol incredibil in aceasta sarmana cu duhul care vede viitorul, inclusiv propria-i inaltare la ceruri), infruntarea pe tarimul puterii dindu-se, in valuri succesive, ca doi boxeri de aceeasi categorie, intre Grete (o expresiva, puternica Dorina Lazar) si Erna (Emilia Dobrin, cu un potential in sfirsit exploatat), intre placerea vietii – impinsa pina la vulgar si religiozitate – dusa pina la bigotism, vrind sa ascunda meschinaria cea mai crunta. Si coloristic (daca veni vorba despre functionalitatea decorurilor), spectacolul e construit pe aceste infruntari: sint dominante de griuri, intre alb si negru, si rosu-singeriu, cu un intermezzo in verdele vitalist al rochiei Gretei. E, altfel spus, un spectacol despre oroarea cotidianului, despre cenusiul stereotipiilor care ingroapa chiar visele de dragoste si marire – al Ernei despre Wottila, al Gretei despre Freddy, hranite, vampiresc, din uciderea adevarului, a autenticului, a fiintei.

Oricit de buna ar fi traducerea (si e buna), impresia e de oarecare frustrare: n-ai cum sa-l pastrezi pe Schwab in romaneste, unde inventia lingvistica functioneaza dupa alte reguli decit in germana, fara sa cazi in absurditati de genul frantuzescului caissedépargnesque; Dan Stoica le evita in favoarea unei romane pure, din pacate, obiectiv prea putin schwabiene. Finalul insa, pe muzica Adei Milea (preluind de-a lungul intregului spectacol ceea ce ar trebui sa fie un fel de aparteuri ale personajelor), e grandios: „Dumnezeu e o masina, cind te rogi ii dai benzina...“.