OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu stiu daca sintem un popor vegetal, vorba Blandianei, dar amator de romante si de lacramat mioritic e inscris in gena sa fim. Las’ ca e si profitabil sa dai iama pe la toate maslurile si inmormintarile, bazat pe faptul ca „si uitarea e scrisa-n legile-omenesti“. Saptamina care a trecut a fost optima pentru manipulatorii de opinie, carora le-au cazut pleasca doua instrumente excelente, unul mare-mare cit o-ntreaga nou admisa-n UE, cum se cade pentru un intii statator subiect de presa, altul mai specializat si mai inapoi statator, ascuns printre valuri si flamura rosie a salvamarilor.

Pentru reusita ambelor, conditia esentiala a fost amnezia indusa, lucru pe care si cel mai pirlit absolvent al cine mai stie carei scoli de presa il prinde din zbor (fiindca de multe ori ma intreb, de unde organ pentru efectul scris-cititului asupra oropsitului piarist’n publicist al carui stramos glorios ramine Rica Venturiano?).

Asadar, o saptamina in care s-a clopotit din greu intru inhumari birocratice, cu deosebita grija de a nu privi peste umar, la anii nu de mult trecuti. De tratament s-au bucurat un prea fericit functionar al bisericii ortodoxe si o prea tirnosita scena a teatrului de la malul plajei Modern. Si asa, drept sub „mode si timp“, s-au infratit, sub semnul a doua partide surori de vreo trei-patru luni incoace, un doliu national si-un maslu local, ca sa mai uite cetateanul de pe plaja ori din sut, suturile pe care le incaseaza de la preturile in ascensiune ori de la gropile din asfalt in profu(n)ziune. Daca de la temenelele prea fericitului, facute prea impuscatului la Tirgoviste, au trecut optsprezece ani, drept pentru care amnezia nationala isi merita majoratul, de la mitralierea institutiilor de spectacole de la Constanta nu a trecut o saptamina, caci e un fenomen in desfasurare de trei ani incoace. Un fenomen cu final asteptat si cu omisiuni de informare din partea unei prese fie aservite, fie, dupa atita canicula care ne-a fiert sinapsele, prea gata de reactivitate emotionala primara (nu uitati apetenta noastra pentru romante!).
Iata de ce, in prima zi a lui august, in plina plinsoare publi(cisti)ca, la Constanta, odata cu premiera Vrajitoarelor din Salem in regia americanului Gordon Edelstein, s-a declarat si incetarea activitatii Teatrului de Stat. Care teatru insa? Si al carui stat? La cea de-a doua intrebare este mai usor de raspuns: statul cu pricina este Consiliul Judetean Constanta, monarhie portuara avind la tron celebrele capete Nicusor Constantinescu – Radu Mazare.
Pentru cea dintii intrebare e nevoie de putina pacienta (ba chiar si de ceva sapienta). Cu trei ani in urma, Constanta avea cinci institutii de spectacole cu trei sedii (sa fi fost patru?) si cu activitate notabila, pentru unele, modesta de tot, pentru altele.

Alegeri locale, inrosire a hartii la picioarele statuii lui Ovidiu, taxa la intrarea in Mamaia si taxare dupa orientarea votului, a celor razniti de patratul cu trei trandafiri de pe buletinul de vot. Cum foamea de spatii la drumul mare e covirsitoare prin municipiile nationale, s-a trecut la comasarea institutiilor de spectacole, si asa Teatrul Dramatic si Teatrul Fantasio au fost inghesuite impreuna, in localul celui din urma, deja decapitat prin demiterea directorului Mihai Sorin Vasilescu, vinovat de a fi ajuns la performante deosebite gratie unicului festival de revista din Romania, dar si unui repertoriu de virf. Noua institutie a fost intitulata Teatrul National Constanta, in pofida protestelor Ministerului Culturii si Cultelor, in conditiile in care statutul de Teatru National se refera la proprietatea directa a MCC, la finantare de stat, ca sa nu mai vorbim de titulatura cam rebarbativa si de inflatia actuala de asemenea institutii. Sigur, pe de alta parte, fiecare e liber sa-si denumeasca inventiile cum doreste, asa ca, aparent, statu quo-ul a fost instaurat. Atita doar ca o seama de angajati a ramas fara nici o acoperire legala in somaj, sindicatele s-au revoltat si au actionat CJC in judecata. Intre timp, directia a fost cistigata de regizoarea Beatrice Rancea, care si-a luat misia in serios, reusind sa smulga din mediocritate scena constanteana, ajungind intr-un timp scurt la performante de virf, daca ar fi sa amintesc doar spectacolul exceptional Inimi cicatrizate montat de Radu Afrim.

In mod ciudat, insa (pesemne asa se intimpla in monarhiile de port), activitatea manageriala a lui Beatrice Rancea a fost continuu supusa ingerintelor ordonatorului principal de credite, impunindu-i-se adjunctii, dintre care unul – angajat al postului TV Neptun, proprietate a primarului Mazare. In orice caz, pina in mai, anul acesta, sabia hotaririi judecatoresti a atirnat deasupra Teatrului National Constanta. In mai, instanta s-a pronuntat in favoarea petentilor, drept pentru care hotarirea din 2004 de comasare ar fi trebuit anulata. Nicusor Constantinescu a gasit insa o alta solutie, hilara daca nu ar fi stupida: din National, teatrul a devenit de Stat, titulatura fara acoperire in realitatea Romaniei postcomuniste, pe de o parte (ar trebui sa auda si cei de la Oradea lucrul acesta), dar si in tipul de proprietate si bugetare. Prefectul de Constanta a atras atentia in scris asupra aberatiei denominative, iar Constantinescu nu a gasit altceva mai bun de facut decit sa declare decesul teatrului constantean, suspendarea lefurilor, punind totul pe seama prefectului caruia ii cerea demiterea (N.B.: prefectul e fost PD, asa ca nu m-ar mira sa ia calea demiterilor de prefecti inceputa in aceeasi saptamina; pentru amatorii de scenarii se leaga perfect!), totul sub semnul unei retorici isterice.

Intre timp, sastisita, Beatrice Rancea si-a inaintat demisia care va deveni efectiva din 11 august. Adjunctii de National au fost schimbati cu adjuncti de Stat, noul „director de imagine“ (nu ni s-a prezentat si nimeni nu stia cum se cheama, in schimb suficienta, ba chiar o anume impertinenta a personajului ma face sa cred ca e vorba de un alt angajat al trustului de presa al lui Mazare) anuntind catastrofa la incheierea premierei, printre actori, la aplauze, in vederea efectului epidermic previzibil. Morala povestii stupide, indelungi si dureroase, de natura neoplazica, asa-zicind, de la Constanta, trimite la nefastele consecinte ale interventiei politicului in cultura, la ignorarea premeditata a legislatiei, dar si a bunului simt. Ar mai fi ceva de adaugat. Declaratiile televizate ale celor din teatru, pe buna dreptate dezamagiti si iritati, spun cam asa: lasati-ne sa facem ce ne pricepem, teatru adica, nu ne intereseaza altceva, ne doare-n cot de politic (citez aproape exact). Or, cum se vede, fara ceva constiinta/constienta civica, animalul politic se intoarce la atavismele-i de fiara. In context, nu ar fi rau ca oamenii de teatru sa ia exemplu de la „ceasornicarul“ Arghezi si, asemenea unor buni croitori, sa masoare de zece ori inainte de a taia o data, intrind in jocuri manageriale tulburi (nu ma refer aici la Beatrice Rancea). In egala masura, constantenii e bine sa iasa, la rindul lor, din amnezie si sa dovedeasca statutul lor de proprietari reali ai teatrului, in pofida pretentiilor aberante ale citorva lideri politici locali.

Partea cea mai proasta in aceasta poveste romaneasca fara de sfirsit este ca vendetele politice si interesele economice subterane greveaza destinul unor profesionisti care, chiar fara gluma, fac „ceea ce se pricep mai bine: teatru“, dar si un program estetic ce, in cazul Constantei, abia de se maturizase. In orice caz, premiera Vrajitoarelor din Salem dupa Arthur Miller este o dovada. Inscenarea cazului Salem se potriveste foarte bine cu intimplarile stupide prin care trece teatrul, dar si lumea culturala de la malul marii de citiva ani incoace. Fanatismele si excesele, nevoia administratiei de a-si justifica derapajele trec din povestea atroce de inceput de ev american in plina realitate constanteana. Motorul povestii e de natura sexuala, psihanalizabila, si nu m-as mira ca aceia mai informati sa descopere si in aceasta dimensiune posibile explicatii. Sigur este insa ca vocatia politica a spectacolului lumineaza dinspre prezent mariajul dintre aberatia puterii, cutuma imuabila si abdicarea civica.

Regizorul american Gordon Edelstein (director artistic al Teatrului Long Warf din New Haven, Connecticut) a lasat lucrurile sa curga clasic, pariul esential fiind, prin urmare, jocul actoricesc in scenografia cu aer de ghilotina propusa de Nic Ularu, sosit si el tot din Statele Unite. Or, dincolo de nivelul ideologic necesar (cine si de ce incearca sa ne convinga ca spectacolul politic nu ar mai fi necesar?), tocmai performantele actoricesti in dublete au insemnat cheia povestii. Cuplul poate cel mai pregnant a sosit din planul doi, ca sa zic asa, reunind cinstea in varianta ei absoluta si sarcasmul revoltat: Rebecca Nurse (Ileana Ploscaru) – Giles Corey (Alexandru Mereuta). As zice ca eroii principali, la propriu si la figurat, Elizabeth si John Proctor (jucati cu grija de a nu depasi granita pateticului de Dana Trifan si Iulian Enache) sint exercitii de punere in practica a cuplului citat mai inainte. Cuplul reverenzilor Parris (Vasile Cojocaru) si Hale (Dorin Andone) lasa loc, cum era de asteptat, celui din urma sa deseneze parcursul iluminarii inverse a ideologului cazut in propria-i plasa. Nu mai putin, acelasi lucru priveste posibilul cuplu Abigail Williams (Florina Bulgaru) – Mary Warren (Laura Bilic).
Probabil ca acest sistem de decodare este firesc in economia unui maniheism necesar cel putin in limitele unor contemporanitati brutale. Din care facem parte. Si in care este o iluzie sa ne inchipuim ca, tratind efectul, dispare cauza. Iar cauza se cheama, pe de o parte, administratia PSD, locala si judeteana, Constanta, pe de alta, nerevenirea la forma initiala, autonoma, a teatrelor Ovidius si Fantasio.