OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O coincidenţă fericită a făcut ca premiera cu numărul 400 a Teatrului German de Stat Timişoara să fie un spectacol cu rădăcini ancorate în opera shakespeariană. Shaking Shakespeare e un proiect postmodern care utilizează intertextualismul ca manieră de structurare a materialului dramaturgic şi spectacular. Cu Radu Alexandru Nica la cîrma regizorală şi cu o echipă deja rodată – Dragoş Buhagiar, Vlaicu Golcea, Florin Fieroiu şi Lia Bugnar ca dramaturg, în accepţia germană a termenului –, Shaking Shakespeare se anunţa un spectacol aşezat în trendul poeticilor teatrale actuale. Aşa şi este. Scenariul e vertebrat pe povestea lui Hamlet şi drama sa familial-existenţială. Podeaua spaţiului de joc, amenajat în stil elisabetan, e tapetată cu cărţi, prinţul Danemarcei însuşi iese la iveală de sub un morman de volume, părăsirea universului cărturăresc şi trecerea la cele lumeşti fiind etape necesare pentru răzbunarea părintelui. Montarea nu e o simplă invenţie de tipul „să facem ce nu s-a mai făcut“, e, ca tot ceea ce se întîmplă apoi în scenă, un gînd regizoral coerent, justificat estetic, încărcat de potenţialităţi simbolice ce se cer decriptate raţional şi emoţional de privitor. Lia Bugnar, cot la cot, îmi imaginez, cu Radu Nica, a utilizat povestea lui Hamlet pentru această „pastorală tragicomico-istorică“ în care se face slalom elegant printre subiecte, poveşti şi personaje shakespeariene. Ca întreg, reprezentaţia e, în cele din urmă, o trecere prin marile teme umane oglindite de bardul din Avon – trădare, înşelătorie, gelozie, invidie, dorinţă nesăbuită de putere etc., o panoplie a slăbiciunilor omeneşti. Spectacolul e şi o poveste despre metafora lumii ca teatru, despre actori şi roluri interpretate. Scene din Furtuna, Neguţătorul din Veneţia, Othello, Macbeth, Richard al III-lea sînt colate ingenios, logic, maestru de ceremonii fiind Hamlet, şi animate de trupa de actori ambulanţi. „Du-te şi te-ntrupează-n plăsmuiri“, îi îndeamnă el, canavaua spectaculară fiind rezultatul acestei croşetări deliberate, după model, cu momente şi personaje cunoscute, virate spre tonuri teatrale noi. Hamlet cel de acum, de pildă, e decorticat de solemnitatea princiară.  E un tînăr adînc mîhnit de pierderea tatălui şi de gestul mamei, refugiate rapid în aşternuturile lui Claudius, dar suficient de lucid, apelînd la psihodramă pentru a da în vileag omorul şi a-şi împlini datoria filială. Claudius e un tînăr contrastant ca vîrstă cu Gertrude, inducînd un posibil motiv al uciderii fratelui, al complicităţii reginei şi al freudizării gestului ei. Lady Macbeth e un exemplu al ambiţiei şi al voinţei puternice, aici plasată într-un trup fragil, dar încă şi mai măreaţă. Sinuciderea Ofeliei e sugerată de înecul unei păpuşi într-o găleată. Hamlet îi indică lui Shylock să rostească vorbele cu măsură. Pentru că, mai zice el, „ne jucăm“, iar ludicul ca sursă de creaţie e calea urmată în Shaking Shakespeare. „Cursa de şoareci“ e plasată la finalul reprezentaţiei, semn al iminenţei justiţiei şi al reaşezării vieţii pe direcţiile ei fireşti. Corabia părăseşte scena cu Hamlet la bord, actorii rămîn.

 

Dragoş Buhagiar oferă o nouă probă a măiestriei sale de a modela spaţiul. „Decorul“ e o barcă uriaşă, posibil vikingă, că doar sîntem în ţara lui Hamlet, introdusă în spaţiul de joc de trupa de actori, care, iată, renunţă la căruţa lui Thespis în favoarea corabiei lui Antonio. Componentele ambarcaţiunii se metamorfozează şi devin, pe rînd, ambient pentru secvenţe din amintitele piese. Dinamica scenografică susţine desfăşurarea dramaturgică, o însoţeşte şi o alimentează, prin amenajarea cadrului. În partea din spate, un mic balcon, din lemn, permite evocarea celebrei scene din Romeo şi Julieta, transferate cuplului Hamlet şi Ofelia. Pentru Buhagiar, sugestia şi simbolul sînt modalităţile preferate de expresie, scenografia avînd o dramaturgie a ei, consonantă cu cea de text şi regie.

 

Publicul are şi el un rol în spectacolul acesta. Abundenţa de trimiteri, de reinterpretări şi sugestii i-a obligat pe privitori la un activism al receptării ce ţine de teatralizarea audienţei. Statutul de privitor impasibil e revolut, receptarea activă fiind caracteristică spectatorului de azi. Doar lumea e o scenă şi toţi oameni-s actori, nu?