Pentru teatru, gloriosul an 2008 n-a fost nici mai bun, nici
mai rău decît precedenţii. Conflictele ideologice au fost însă la mare preţ,
iar spectacolele memorabile – greu de găsit. La ediţia din aprilie trecut a
Galei Premiilor Uniter, distincţia pentru critică nu s-a mai acordat, fiind,
deci, scoasă din palmares pentru viitor; Festivalul Naţional de Teatru şi-a
schimbat selecţionerul unic şi tocmai a depăşit pragul primei desfăşurări sub
noua direcţie artistică; Radu Afrim a luat un premiu cam fantomatic la Avignon
şi e invitat în 2009 cu un spectacol la Odéon-ul din Paris. Iar Bucureştiul şi
Clujul au găzduit ediţia din 2008 a Festivalului Uniunii Teatrelor din Europa
(UTE), cel mai prestigios eveniment internaţional de care au avut parte aceste
oraşe, o succesiune ameţitoare de formule teatrale – de la Dodin la Matthias
Langoff – cu un singur numitor comun – excelenţa artistică. Urmările unei atari
explozii de creativitate, de teatru viu, teamă mi-e, nu le vom vedea prea
curînd.
Revirimentul teatrelor din afara Capitalei
„Provincia“, termen la care cei vizaţi – teatrele şi
artiştii lucrînd în afara Bucureştiului – se strepezesc pe bună dreptate, are,
de cîţiva ani, o reputaţie în creştere, legată de libertatea sporită de creaţie
şi de energiile investite cu mult mai vizibil rezultat în produsul artistic.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, acum membru al Uniunii Teatrelor din Europa
şi coorganizator al Festivalului UTE în România, a pus pe harta spectacolului
capitala Transilvaniei, Craiova – prin Festivalul Shakespeare, organizat o dată
la doi ani –, Sibiul – tot datorită unui festival, dar şi colaborării cu
regizori de marcă (Silviu Purcărete, Mihai Măniuţiu, Andrei Şerban), Sfîntu
Gheorghe – „fieful“ creativ al lui Laszlo Bocsárdi –, Brăila, unde Teatrul
„Maria Filotti“ e un fel de Odeon extrabucureştean, sînt destinaţii
privilegiate ale comunităţii teatrale.
2008 a fost un an de vîrf pentru o altă instituţie
„regională“, Teatrul Naţional din Timişoara, condus de trei ani de Ada Lupu
(Adriana-Maria Hausvater), cu un Festival de Dramaturgie Românească devenit din
ce în ce mai frecventabil – şi dedicat, la această ediţie, exclusiv creaţiei
contemporane recente – şi în contact din ce în ce mai strîns cu reţelele
europene ale noii dramaturgii. Teatrul Municipal din Baia Mare (al cărui unic
punct slab e distanţa fizică faţă de Bucureşti, Timişoara şi Brăila, în
condiţiile unui orar feroviar deloc sensibil la nevoi artistice) bate, la
rîndu-i, la porţile panteonului instituţional din domeniu, printre altele prin
„fidelizarea“ unuia dintre cei mai creativi directori de scenă autohtoni,
Victor Ioan Frunză.
Şi Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ a trecut cu bine
tranziţia unui directorat recent schimbat (Liviu Timuş, în locul lui Cornel
Nicoară), încercînd să repare daunele de imagine şi golurile artistice ale
precedentei conduceri, prin, de pildă, reactivarea unui festival, destinat acum
(cu două ediţii deja) debutanţilor, producţiilor şcolilor de teatru şi
artiştilor sub 35 de ani. În condiţiile în care Naţionalului din Iaşi îi
dăunează grav reparaţiile prelungite, Piatra Neamţ are mari şanse, cu puţin
efort, să devină liderul teatral al întregii regiuni a Moldovei. Dar: în cazul
scenelor din „provincie“, avîntul inovativ e strict condiţionat de formarea
publicului, mai puţin preocupat de subiect, mai convenţional şi mai degrabă
nededat rafinamentelor contemporane decît cel din Bucureşti.
În condiţiile în
care firme anonime de impresariat artistic folosesc numele Naţionalului pentru
a promova producţii comerciale de duzină (vezi O noapte furtunoasă şi O
scrisoare pierdută, plimbate pe bilete scumpe în te miri ce săli improprii),
dar în care sînt implicaţi actori faimoşi ai „primei scene a ţării“, şi nimeni
nu pare să-i poată împiedica, efortul de a impune standarde de profesionalism
şi nivel artistic, mai ales în afara Bucureştiului, devine din ce în ce mai
greu de dus la capăt fără o mobilizare concertată a întregului mediu teatral.
Mediu teatral care, sub chipul laturii lui critice, pare
a-şi fi deplasat interesul dinspre spectacolul de mare scenă spre producţiile
alternative (Marina Constantinescu a lansat chiar, în România Literară, un
serial dedicat teatrului de nişă, din afara circuitelor clasice, din zona
underground-ului şi a independenţilor) ca ultim loc în care spiritul autenticei
arte poate fi întîlnit. Deşi motivată de o de înţeles dezamăgire a veşnicei
aşteptări a capodoperelor care nu se arată, renunţarea la speranţă, în ce
priveşte „teatrul de artă” (tot mai des mantelată), şi valorizarea exclusivă a nişei
(ca panaceu al viitorului teatrului), pe modelul românesc al basculării fără
rest de la o extremă la alta, nu va duce decît la îngroparea tot mai adîncă a
ceea ce ar putea – ne-a arătat-o Festivalul UTE – să dea teatrului vocea pentru
un răspuns viabil la dilemele lumii în care trăim. Şi forţa de a ieşi din
groapa de gîndire provincială în care – dovadă discuţiile penibile din timpul
şi din jurul Festivalului Naţional de Teatru – ne tăvălim cu voluptate.
Un an legislativ
2008 a fost anul în care legea de funcţionare a
instituţiilor de spectacol a suferit cea mai radicală reformă din existenţa ei
postdecembristă. Secretar de stat din partea UDMR la ministerul de resort,
Demeter András, actor şi fost (cel mai tînăr) director al Teatrului „Csiky
Gergely“ din Timişoara, a încercat să rupă cunoscuta pisică a sistemului unic,
dar paralel cu el însuşi, în care artiştii sînt angajaţi pe viaţă în
instituţiile de spectacol, deşi unii dintre ei nu joacă de decenii, iar
ceilalţi, cu toată cartea de muncă, îşi desfăşoară activitatea principală în cu
totul alte locuri decît „sediul“ (cum ar fi în producţiile de duzină de care
vorbeam mai devreme). Primii – mulţumiţi cu un venit mic, dar sigur, ceilalţi –
cîştigînd din colaborări, dar dornici ca cineva să le plătească CAS-ul.
Rezultatul juridic: o tentativă demnă de admiraţie, dar nu mai puţin hilară, de
cuantificare a calităţii, de transpunere în cote plătibile a talentului, a
disponibilităţii de implicare în proiecte, a relaţiilor colegiale şi norocului
de a pica pe genul unuia sau al altuia dintre regizori (asta în cazul
actorilor, căci directorii de scenă trăiesc şi vor trăi în continuare, în
proporţie covîrşitoare, din contracte de drepturi de autor). Urmarea: protestul
sindicatelor, despre a căror existenţă am aflat astfel, dar care, pe cît de
active s-au dovedit în hăituirea ministerului, pe atît de serafice par cînd
vine vorba, de pildă, să impună bareme minime de plată în relaţia cu firmele de
publicitate. Deocamdată, artiştii şi MCC au ajuns la un compromis, care
presupune coexistenţa de moment a sistemelor „angajare pe viaţă“ şi „salariu
după performanţă“, fiecare artist putînd să aleagă una sau alta dintre
modalităţile de plată, spre groaza administrativă a serviciului contabil şi,
respectiv, a aceluia de resurse umane.
Ultima sută de metri a reformelor administrative a adus o
ordonanţă de urgenţă privitoare la managementul instituţiilor de spectacol
care, în esenţă, instituie arbitrariul autorităţii finanţatoare faţă cu
directorul numit şi cu obligaţiile acestuia.
Astfel, drepturile managerului şi
ale autorităţii şi cerinţele contractului de management pot fi modificate,
unilateral, de respectivul finanţator, cu simpla informare (un soi de preaviz
de 15 zile) a împricinatului conducător de instituţie. Motivaţia acestei
iniţiative legislative (datate la final de noiembrie) e dorinţa Ministerului
Culturii de a uşura procedurile de schimbare a directorilor în funcţie, iar
cazul practic pare a fi Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, unde Cristian Ioan a
picat ultima evaluare ministerială, dar a contestat în instanţă decizia de
demitere. Aşa că postul e în litigiu, iar la cum merge justiţia în ţara
noastră, urmaşul lui riscă să guverneze sub sabia lui Damocles ani buni.
Deocamdată, primul concurs pentru desemnarea unui nou director n-a dat nici un
cîştigător, iar asta nu din cauza problemelor juridice cu precedentul ocupant
al funcţiei. Poate cînd primul primar sau Consiliul local va decide că teatrul
din oraş nu e destul de prietenos cu cine trebuie sau nu organizează destule
parade cu măşti, mici şi bere, şi, deci, trebuie adus pe cale cea bună cu o
bruscă modificare aleatorie a parametrilor manageriali (să scoată, să zicem,
patru premiere cu 10.000 de euro?), poate atunci, spuneam, o să-şi dea seama şi
MCC cum e cu faimoasa cutie a Pandorei.
2009 se anunţă nu prea vesel. Cu întreaga naţiune zăngănind
la televizor din clopoţelul crizei economice globale, să tai din fondurile
pentru cultură va fi simplu ca bună ziua. Şi am aşa, o bănuială, că nici
Festivalul Naţional de Teatru nu va mai avea parte de atîta generozitate
financiară, iar conceptul lui artistic va trebui din nou regîndit. Iar cum baza
umană/creativă se măreşte, iar caşcavalul se anemiază, vom vedea din nou cum se
ascute lupta de clasă… Iar la Caracal se redeschide un „teatru naţional“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters