Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ
5 minute miraculoase în Piatra
Neamţ de Peca Ştefan
Regia: Ana Mărgineanu
Scenografia: Ioan Murariu
Grafica: Jonathan Wise
Editare imagine/video: Alexandru Boicu
Aranjament muzical: Cezar Antal
Mişcare scenică: Andrea Gavriliu
Cu: Cezar Antal, Nora Covali, Andrea
Gavriliu, Ecaterina Hâţu, Dragoş Ionescu, Isabela Neamţu,
Tudor Tăbăcaru, Teodora Andreea Răucă
Cum poţi să produci un miracol pe
scenă? Nu o întîlnire neaşteptată între mamă şi
fiul ei, de mult dispărut („My son! It’s a miracle!“ etc.), nu
revelaţia spontană a multiplelor posibilităţi ale vieţii, ţinînd
de cosaşianul „serviciu special al coincidenţor“, şi nici
apariţia vizionară a divinităţii care vindecă trupuri schiloade,
ci unul dintre acele minunate momente de incertitudine, iluzie şi
încîntare, pe care le asociem, de obicei, cu vîrsta
copilăriei şi bîlciurile ei.
Cel mai proaspăt spectacol semnat de
Peca Ştefan (text) şi Ana Mărgineanu (regie) – 5 minute
miraculoase în Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului, premiera
pe 10 mai – face parte dintr-o întreprindere complexă a
celor doi: de ceva vreme, dramaturgul şi regizoarea sînt
implicaţi într-un proiect pe termen lung, în care o
documentare de cîteva săptămîni, într-o
comunitate urbană mică, se materializează într-un material
dramatic – ficţional, dar inspirat din realitatea emoţională a
oraşului –, pus apoi în scenă cu actori locali, la teatrul
local.
Primul – dacă excludem Bucharest
Calling – dintre aceste spectacole a fost Poveşti adevărate
complet inventate despre Baia Mare, construit în jurul
combinatului de exploatare a aurului şi al problemelor de poluare
din capitala Maramureşului. În 5 minute miraculoase…,
elementul-pretext central e istoria unui elixir-minune de tinereţe
(fără bătrîneţe), firma producătoare trimiţînd vag
la Plantavorel (fabricantul nemţean de produse naturiste). Trei
poveşti se intersectează, sub umbrela unificatoare (şi
metateatrală) a promourilor pentru „Forever Young“: cea a
profesorului de literatură universală Poenaru (Tudor Tăbăcaru),
pe care nevasta, plecată la muncă în Italia, îl anunţă
că-l părăseşte, cea a cuplului Vlad (muzician, jucat de Cezar
Antal) – Ramona (agentă de vînzări pentru elixirul magic,
Ecaterina Hâţu), dornici să devină asistenţi maternali,
teoretic pentru bani, şi cea a Dianei (Andrea Gavriliu) şi a mamei
sale (Nora Covali), bigotă şi încă în doliu după un
soţ mort cu opt ani în urmă. Dacă la Baia Mare textul se
inspira fundamental dintr-un corpus consistent de legende urbane
(legate de fascinaţia seculară a aurului şi mergînd, în
timp, pînă la primele mine aurifere), la Piatra Neamţ e vorba
despre vizitarea unui cotidian social (migraţia forţei de muncă,
ambiguitatea serviciilor de protecţie a copilului, conflictul de
generaţie în jurul problemelor religioase), despre infuzia
supratematică a basmului cu bătrîna pustnică, inventatoare a
unei poţiuni magice, a cărei formulă urmaşii au tot căutat-o în
van, fiind destul de soft.
Spectacolul însuşi e structurat
în trei părţi, întrerupte de momente publicitare
conotate a avea loc în debutul unor reprezentaţii teatrale
(„maeştrii de ceremonie“ fiind Dragoş Ionescu – în
acelaşi timp, doctorul, tatăl şantajist al copilei luate în
grijă de Vlad şi Ramona, Gabi, dealerul de marihuana cu alură de
Bob Marley – şi Isabela Neamţu – în alte roluri
episodice, chelneriţa, asistenta socială, baba exorcistă şi
vocile din off), iar decorul central deschide o perspectivă frontală
asupra a trei interioare – bucătăria lui Poenaru, camera de zi a
lui Vlad şi a Ramonei, intrarea/bucătăria din apartamentul Dianei
şi al Mamei.
Fiecare dintre personaje e însoţit
de o trenă de miracole – ambigue, metaforice ori clar înscenate:
Poenaru îşi aude propriile remuşcări sau alcoolul vorbeşte
în el cînd voci încep să anime aluatul de plăcinte
şi hainele din dulap? Faptul că te poţi ataşa de copilul luat în
grijă (de fapt, e o fată, Felicia), găsindu-ţi în el, cu
el, inspiraţia în muzică e sau nu un miracol? Poţi produce
efectul de miracol punîndu-ţi fostul profesor să se dea, la
telefon, drept soţul mort al mamei? Într-o lume tîrşîit
ordinară, nefericită, incapabilă să trăiască de-adevăratelea,
ideea spectacolului de la Piatra Neamţ e cît se poate de
simplă: miracolele stau în fiecare dintre noi.
Trebuie să-mi mărturisesc însă
dezamăgirea copilărească – trucurile din spectacolul Anei
Mărgineanu nu m-au convins, n-au convins, mai exact, copilul din
mine, gata să uite tot ce ştie în materie de tehnică
teatrală în favoarea secundei de surpriză şi mirare. Nu
faptul că ştiu că zidul elastic devine imediat solid, datorită
unui perete mobil, care dublează structura elastică, mi-a dăunat,
ci vizibila aşteptare a actriţei ca maşiniştii din spatele
decorului să tragă la loc placajul. Fiindcă totul, cînd e
vorba despre miracole, ţine de atmosferă.
Îmi aduc aminte, pe de o parte,
de cel mai recent spectacol cu elemente de magie/iluzionism pe care
l-am văzut – Uriaşii munţilor al lui Purcărete –, în
care fiecare nou giumbuşluc te lua prin surprindere, iar întrebarea
„cum a făcut asta?“ persista chiar şi în mintea celor mai
cinici dintre specialiştii în lumină neagră. Pe de altă
parte, ţin minte şi un spectacol de la New York (de la PS122), în
care chiar despre iluzionişti era vorba, iar întreaga scenă a
unei „trageri în ţeapă“ era subminată, la limita
hilarului, de realismul abordării ei.
Cred că asta le dăunează şi
miracolelor din producţia de la Piatra Neamţ – faptul că sînt
mult prea pămîntene; faptul că minimalismul teatral/vizual şi
magia nu fac întotdeauna casă bună, iar miraculosul e,
înainte de toate, o ieşire din ordinar, din cotidian. Sau,
poate, oi fi avînd eu aşteptări greşite de la miracolele
contemporane?
În 5 minute miraculoase…, sînt
cîteva scene excelente, pe nedrept sabotate de o anume
particularitate de construcţie regizorală: scena (principală) se
desfăşoară în paralel cu o acţiune minoră în altul
dintre cele trei spaţii coexistente de joc – de pildă,
halucinaţia postmarihuana a Mamei (în care covorul levitează,
pereţii capătă consistenţe fluide etc.) şi tentativele repetate
ale Ramonei (Ecaterina Hâţu) de a porni-opri aspiratorul –,
care acţionează, sîcîitor, ca un factor perturbator,
„furînd“ atenţia de la momentul central. (Există şi
cîteva incongruenţe, ţinînd de dramaturgia
spectacolului: faptul că asistenta socială e îmbrăcată la
fel, în toate apariţiile ei, se justifică prin faptul că
Isabela Neamţu joacă mai multe personaje, dar că agenta de vînzări
se duce în fiecare dimineaţă la serviciu, în acelaşi
costum, e uşor neverosimil, trimiţînd, mai degrabă, la ideea
eronată a unei singure zile.) Mama e ea însăşi un personaj
complex, cu obsesii religioase la limita patologicului, dar ascunzînd
suferinţe niciodată mărturisite, iar Nora Covali, fără să facă,
în adevăratul sens al cuvîntului, compoziţie, dă
conturul acestei femei nici tinere, nici bătrîne (care vrea
să-şi cuminţească fiica inclusiv prin exorcizare şi care e
capabilă totuşi, chiar tîrziu, de transformare), într-o
cheie sobră, neducînd în şarjă ori derizoriu, dar nici
marcînd total accentele. E o problemă generală de ritm al
spectacolului care, pe lîngă faptul că face insesizabil
emoţional finalul, pune surdină condiţiei personajelor, în
totalitatea lor.
Dragoş Ionescu are o apariţie de mare
graţie, în postura dealerului cu aer jamaican – toate
intervenţiile episodice, de altfel (ale lui şi ale Isabelei
Neamţu), au savoarea unor miniaturi interpretative. Puţine montări
au parte de distribuţii atît de unitar-consonante, si-guranţa
şi coerenţa interpreţilor e remarcabilă, mai ales în
solicitantele condiţii tehnice ale producţiei (iar Cezar Antal şi
Andrea Gavriliu, care n-au a se bate şi cu asta, sînt foarte
bine). Probabil că după mai multe reprezentaţii, cînd o
anume rutină şi încredere se vor instala, se va evapora şi
uşoara impresie, pe ici, pe colo, a unor actori care supraveghează
stresaţi, ca viitorii taţi, pe holurile spitalelor, buna
funcţionare a scenografiei.
Poate din cauza proximităţii
publicului aşezat pe gradene (dar şi spectacolul de la Baia Mare se
juca în aceleaşi condiţii), în montarea de la Piatra
Neamţ nu există un sistem de amplificare a vocii actorilor pe
momentele de muzical. (În sfîrşit, zic eu, bucurîndu-mă,
iată că li se cer şi actorilor români, Anei Mărgineanu,
precum şi lui Radu Afrim, abilităţi mai complexe decît cele
strict dramatice.) Iar pentru că ei nu au nici obişnuinţa
cîntatului pe scenă, cu lipsa necesară de inhibiţie, nici
vocile perfect potrivite pe fiecare partitură (sau invers,
partiturile pe voce), absenţa amplificării şi cea a unui
supradecor sonor nu-i ajută prea mult nici pe interpreţi, nici
spectacolul, dîndu-le tuturor un neaşteptat aer amatoristic.
Spre deosebire de viaţa de zi cu zi,
în teatru e mult mai uşor de făcut miracole: toată lumea e
acolo, în sală, ca să creadă… Singura condiţie e să nu
le complici prea mult şi să pariezi, mereu, pe farmecele
copilăriei. O bancnotă scoasă de sub urechea celuilalt are aceeaşi
valoare magică precum spuma ţîşnind în tot decorul
prin gaura ascunsă de o farfurie (roşie)…
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters