OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Recunosc, titlul acestui text are o referinta care-ar putea – sau ar trebui – sa le sune familiar cel putin criticilor, la fel de familiar precum recent tradusa carte a rusoaicei Marina Davidova, Sfirsitul unei epoci teatrale. Dar nu neaparat: e o simpla coincidenta, de care am devenit constienta abia de curind; sfirsitul unei epoci romantice poarta in sine, spre deosebire de nota dominanta, mai degraba sumbra, a volumului Marinei Davidova, un simbure mai mult decit optimist.

Era romantica lasa acum loc, in teatrul romanesc, unei epoci pragmatice: decalogul post-industrialist si experienta pe propria piele spun ca revolutionarismul a murit in 1968, iar pragmatismul prinde bine. Pina si optimismul in sine e o dovada de pragmatism (romanticii sint, prin compara-tie, entuziasti, idealisti, iluzionisti).
Scurta epoca romantica a teatrului romanesc a inceput prin 2002 si si-a vazut sfirsitul cu ochii in 2006. A irupt, aproape in paralel, la Bucuresti (odata cu promotia de regizori si actori ai acelui an, coincizind cu formarea dramAcum-ului) si la Cluj (unde, in 2003, dupa o oarecare perioada de gestatie, lua nastere Teatrul Imposibil)1.

S-a incheiat (simplist vorbind, caci, vom vedea, lucrurile sint, ca de obicei, mult mai nuantate si complicate) odata cu plecarea dramAcum din proiectul de-abia lansat al Teatrului Desant (in vara lui 2005), inchiderea grupului intr-o formula fixa (a celor patru membri initiali – Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Carbunariu, Andreea Valean – carora li s-a adaugat Ana Margineanu) si accesul la linii importante de finantare (in primul rind Fondul Cultural National, de la care au obtinut, la prima sesiune de proiecte a AFCN, 59.000 RON), pe de o parte (partea bucuresteana), pierderea sediului Teatrului Imposibil si disparitia revistei man_in_fest (precedata de disiparea echipei responsabile de directiile de actiune, multiple, ale TI), pe de alta (clujeana) parte2. dramAcum isi continua existenta de pe o pozitie de establishment, in curs de institutionalizare (si e deja un brand, multa lume din mediul teatral avind tendinta de a identifica cu dramAcum orice initiativa din domeniul dezvoltarii noii dramaturgii, mai ales daca presupune o colaborare a dramaturgului cu regizorul), iar membrii ei au devenit in timp mult mai preocupati, pe de o parte, de constructia propriului traseu creator, la modul pragmatic, nu numai in teatru3, pe de alta parte, de extinderea internationala a proiectului. Dintr-o querelle des anciens et des moderns, dintr-o revolta instinctuala impotriva marginalizarii discursului teatral alternativ, dintr-o batalie cu arme inofensive pentru reinventarea unei realitati de aici si acum, care a atras cu sine, in prim-planul vietii teatrale, o seama intreaga de tineri artisti (pina si ideea de tinar si creatie noua), dramAcum a devenit o chestie serioasa.

Spre deosebire de proiectul bucurestean, Teatrul Imposibil n-a ajuns inca o astfel de chestie serioasa – nu doar din cauza ca nu destula lume il ia in serios, ci si pentru ca „activistul teatral“ (manager/ regizor/ editor) din spatele TI, m.chris.nedeea, refuza constant sa se ia el insusi in serios. Un rest de avint romantic persista la Cluj – de aici si ambitia de a face in continuare un festival de teatru experimental, practic cu zero sprijin institutional sau sustinere morala – doar ca si la Imposibil nesabuinta (romantica...) si-a atins limitele. Cit timp poti continua sa faci ceva in ciuda mediului caruia ii apartii? Ei bine, limitele temporale se string pe zi ce trece...
Iata doua moduri in care spiritul romantic poate esua: in primul caz (dramAcum), reusita pe termen lung a proiectului, de vreme ce el a capatat o viata de sine statatoare, a insemnat renuntarea la impulsul si filozofia inceputurilor, cu relele si bunele acestor inceputuri (caci citeodata trebuie sa scapi si copilul odata cu apa din balie); in cel de-al doilea (Teatrul Imposibil), incapacitatea de a-si face (inca) loc in constiinta publica, legata primordial de lipsa de vizibilitate si creditare a provinciei (s-a intimplat la fel cu initiativele Dramafest-ului tirgumuresan al Alinei Nelega), a avut efecte radicale la nivelul coeziunii de grup (un grup din ce in ce mai deziluzionat, ai carui membri si-au cautat alte cai de manifestare creativa) si a dus la limitarea activitatilor.

- Acum ce-a mai ramas?
Si reusita, si neimplinirea obliga la reevaluare si reinventare. Li se intimpla si membrilor dramAcum, si Teatrului Imposibil, cu urmari pe care le vom vedea in timp. Ceea ce ramine in urma evolutiei publice a acestor proiecte revolutionare e, insa, deja vizibil cu ochiul liber. Où sont les neiges d’antan? Unde sint entuziasmul si credinta romantica ce-i animau pe absolventii promotiei 2002 a UNATC-ului? Ar mai putea o stagiune la Casandra sa tulbure, astazi, din radacini teatrul romanesc? Astazi, cind dramaturgia noua s-a transformat in sintagma preferata a tuturor criticilor si directorilor de teatre, cind Mayenburg, Sarah Kane sau Dea Loher au inceput sa fie preferatii regizorilor trecuti de virsta experimentelor, iar de atitea piese romanesti cu adolescenti si tineri s-au saturat pina si sustinatorii lor de altadata. Acum patru ani (ca si pe vremea Dramafest-ului sau a ACT-ului lecturii), totul parea de inventat si experimentat. Erau inca atitea lupte de dat. Acum ce-a mai ramas?
Generatiile (promotiile) de regizori si dramaturgi venite dupa 2002 par a fi intr-o deriva. Tanga Project (o idee inrudita oarecum cu dramAcum, care i-a si sustinut in prima faza) isi face loc in imaginarul public drept o replica (in sens de copie) a dramAcum-ului, cu toate ca nu e, insa, in orice caz, miza grupului (format, si el, din actuali studenti la regie ai UNATC) nu e nasterea de revolutii. Nu sint animati de romantism: sint interesati de ei insisi mai mult decit de schimbarea peisajului teatral. Nici unul dintre absolventii ultimilor patru ani nu a reusit sa-si gaseasca loc pe harta scenei in aceeasi masura in care au izbutit s-o faca predecesorii lor, nici individual si cu atit mai putin ca grup. Teatrul romanesc s-a repliat ideal dupa socul din 2002, si pare sa fi descope-rit si ingredientul de care mai era nevoie pentru leacul antiromantic: controlul la singe si ideologie. Se intra doar unul cite unul, in ordinea numerelor de pe tricou, lasind la usa orice idee neconforma cu regulile prestabilite ale jocului.

- Sa punem deocamdata piatra tombala peste romantismul teatral
Si, pentru ca nu exista, practic, o „piata“ paralela cu sistemul, bine definita, pentru experimentul inteles altfel decit sa ne facem mina pentru National, n-ar mai ramine, s-ar zice, decit sa punem deocamdata piatra tombala peste romantismul teatral. E normal, el moare periodic prin includere in sistem (prin clasicizare...) sau prin abandon. Sa speram ca va si renaste, caci lucruri de descoperit chiar mai sint.

Acest text ar trebui sa fie un fragment din capitolul introductiv al unei carti intitulate chiar asa, Sfirsitul unei epoci romantice, care se prea poate sa si vada lumina tiparului la un moment dat, inainte, sper, ca o alta epoca sa-si traiasca rasaritul si apusul.

––––––––––––
1. Dupa cum nu multi stiu, TI a fost prima „companie“ care a produs si publicat texte de dramaturgie romaneasca noua, intii in propria colectie Mioriticon, apoi in man_in_fest, in volum la editura Eikon si, in final, la propria editura.

2. Nu exista un paralelism, altul decit impulsul romantic initial, aproape simultan, care sa poata fi stabilit intre dramAcum si Teatrul Imposibil (iar singura colaborare intre cele doua proiecte a constat in publicarea de catre TI a antologiei de texte dramAcum2). In timp ce dramAcum e „un model de succes“ (ce-i drept, unul inimitabil si irepetabil), care, identificindu-se cu nevoia de exprimare a unei intregi generatii de regizori, actori, dramaturgi si scenografi, a tulburat profund scena teatrala romaneasca, Teatrul Imposibil, subevaluat si marginalizat, e, in continuare, mai degraba o gura de aer proaspat pentru actori si teatrologi, intr-un oras transilvanean cu o ierarhie artistica bine stabilita. Jocurile se fac, oricum, la Bucuresti. In plus, a doua regula de aur a teatrului romanesc, esti luat in seama daca rezisti destul de mult, Teatrul Imposibil a incalcat-o inconstient, odata cu suspendarea, dupa trei ani, a lunarului man_in_fest.
3. Unii dintre regizorii dramAcum au inceput sa lucreze in televiziune, in urma unei foarte inteligente strategii initiate de Mediapro, si, pe modelul colaborarii de echipa din teatru, au adus cu ei actori cu care lucrasera si tineri dramaturgi „descoperiti“ de dramAcum.