OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

33 de ani mai tîrziu, alte Neveste vesele…, ale aceluiaşi Tocilescu, se apropie de premiera oficială, la Teatrul Metropolis din Bucureşti. În rolul lui Falstaff – Lucian Iancu (la Piatra Neamţ, fusese Cornel Nicoară). Doamna Ford e Crina Mureşan (în 1978, era Virginia Rogin). Domnul Ford – George Ivaşcu (predecesorul lui: Valentin Uritescu). Doamna Quickly: Adriana Trandafir (la Teatrul Tineretului – Eugenia Balaure). Materialele de promovare pentru spectacolul de la Metropolis afirmă desluşit că ar fi vorba despre „un remake“, la care regizorul colaborează din nou cu acelaşi compozitor – Nicu Alifantis – şi acelaşi scenograf – François Pamfil. Doar fotografiile, însă, dau măsura gestului lui Tocilescu: pentru prima dată în istoria noastră teatrală recentă, iată un regizor care îşi reia, practic, un spectacol, la distanţă în timp de cîteva decenii, cu o altă distribuţie (şi evident alte costume); şi cu muzică live, de data asta (cîntată de trupa byron). Dar care n-ar putea naşte entuziasme pe măsura celui care animă cronica Mirei Iosif.

Ce încerca, în 1978, să facă Alexandru Tocilescu intra într-un curent al vremii, un al doilea sau al treilea val românesc al plasării textelor shakespeariene în contexte contemporane, cu niveluri de referinţă complexe, inclusiv în ce priveşte costumele, fiind, în acelaşi timp, o abordare îndrăzneaţă a genului musicalului. În 2011, trimiterile la tablouri moderniste sînt înlocuite de Tina Turner (Adriana Trandafir, care cîntă şi se mişcă incredibil – o actriţă care chiar poate să facă musical), de Duffy Duck şi fabricile Ford, Peter Simple e un român – slugă la englezi, iar dacă domnul Ford se deghizează într-un tip pe nume Brook, el trebuie să fie Peter Brook. Avantajul muzicii live se pierde, din cînd în cînd, din cauza lipsei de suficientă pregătire vocală a multor actori (dar Victor Apetrei, în Fenton, unul dintre peţitorii lui Anne Page, are o voce remarcabilă, şi nu e singurul). Iar scena de la Metropolis e cam prea mică pentru nevoile spectacolului, începînd cu frecvenţa momentelor de grup şi terminînd cu rezonanţa instrumentelor.

Un bătrîn gras şi libidinos, John Falstaff (jucat inteligent de Lucian Iancu), „patron“ al unei trupe de coate-goale costisitori, încearcă să seducă două neveste din lumea bună a Windsorului, pe doamna Ford (Crina Mureşan, care ar trebui să joace mult mai mult, la cît de bine o face) şi pe doamna Page (Mariana Dănescu, revenită în teatru din serialul La bloc). Care doamne se hotărăsc să-l tragă pe sfoară pe Falstaff, prin intermediul „codoaşei“ locale, doamna Quickly, dîndu-i, în acelaşi timp, o lecţie şi obsesiv-gelosului domn Ford (George Ivaşcu, parodiind destul de mult, dar în bună formă). În paralel, pentru mîna domnişoarei Page se bat un doctor cam nebun (la propriu, are o tentativă de duel cu un preot galez – am impresia că-n spectacol toată lumea îşi face cruce în maniera ortodoxă) şi un băiat de bani gata, spre amuzamentul întregii şlehte de „oameni de bine“ din oraş; de cîştigat, cîştigă un al treilea. Cam asta e povestea în Nevestele vesele…; nu de puţine ori în ultimele decenii, piesa a fost considerată şi tratată drept scenariu potenţial, avant la lettre, de sitcom modern – şi aşa a şi montat-o, cu cinci ani în urmă, la Oradea, regizorul Victor Ioan Frunză (titlul purta, de altfel, un …Soap în coadă). Tocilescu răstoarnă raporturile iniţiale dintre personaje – „nevestele“ nu sînt deloc trecute (nu erau nici în varianta din 1978), ci soţii lor nu sînt nici măcar fizic la înălţimea poziţiei sociale, iar tînăra Anne Page e mai degrabă o păpuşă gonflabilă, o tînără dezabuzată aruncată de la unul la altul, de la tată la petiţor şi de la un peţitor la altul, pînă cînd sărutul lui Fenton o trezeşte la viaţă.

Dacă la Frunză intenţiile erau clare (în continuarea unui întreg proiect de-al său, dedicat construcţiei unui teatru popular), la Tocilescu, ceea ce în 1978 părea a fi nonconformista declaraţie de independenţă a unei generaţii devine în 2011 propria sa meditaţie autoreferenţială, care amuză, sigur, dar nu spune mare lucru şi nici nu se plasează foarte decis pe o anume treaptă a divertismentului.

Ca spectacol,Nevestele vesele din Windsor de la Metropolis face o iremediabilă impresie de teatru bine jucat, bine construit muzical (dar nu musical, pentru că uzul muzicii nu e, în general, cel presupus de genul în cauză) şi cît se poate de optzecist. Ceea ce nu e un reproş, ci o constatare şi o anume afiliere estetică.

 

 

Cu: Lucian Iancu, George Ivaşcu, Adriana Trandafir, Ion Grosu, Mariana Dănescu, Crina Mureşan, Mihai Niţă, Victor Apetrei/Mihai Stănescu, Marcel Lovin, Gelu Niţu, Răzvan Rotaru/Eduard Haris/Dorin Eugen Ionescu, Adi Ciobanu, Serban Celea, Dani Popescu/Dan Cogălniceanu, Ionuţ Ciocia/ Andrei Bratu, Darius Daradici, Dan Rădulescu, Loredana Cavasdan/ Oana Berbec/Ştefania Dumitru/Raluca Botez, Eduard Cârlan