„Nevestele
vesele din Windsor reprezintă un mare show, un splendid
divertisment, realizat într-o stare de graţie colectivă. Un
spectacol de grup, unde culoarea, muzica şi dansul, cuvîntul
şi mişcarea, actorul şi decorul fuzionează pentru a transmite, cu
maxim impact vizual şi impuls emoţional, senzaţia unei participări
frenetice la un joc special, la un mister teatral modern.“ Astfel
scria Mira Iosif, în revista Teatrul, numărul din iunie 1978,
despre montarea iniţială cu Nevestele… a lui Alexandru Tocilescu,
a cărei premieră va fi avut loc fie pe 28 ianuarie (versiunea
instituţiei producătoare), fie pe 8 aprilie (versiunea revistei de
specialitate) 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.
33 de ani mai
tîrziu, alte Neveste vesele…, ale aceluiaşi Tocilescu, se
apropie de premiera oficială, la Teatrul Metropolis din Bucureşti.
În rolul lui Falstaff – Lucian Iancu (la Piatra Neamţ,
fusese Cornel Nicoară). Doamna Ford e Crina Mureşan (în 1978,
era Virginia Rogin). Domnul Ford – George Ivaşcu (predecesorul
lui: Valentin Uritescu). Doamna Quickly: Adriana Trandafir (la
Teatrul Tineretului – Eugenia Balaure). Materialele de promovare
pentru spectacolul de la Metropolis afirmă desluşit că ar fi vorba
despre „un remake“, la care regizorul colaborează din nou cu
acelaşi compozitor – Nicu Alifantis – şi acelaşi scenograf –
François Pamfil. Doar fotografiile, însă, dau măsura
gestului lui Tocilescu: pentru prima dată în istoria noastră
teatrală recentă, iată un regizor care îşi reia, practic,
un spectacol, la distanţă în timp de cîteva decenii, cu
o altă distribuţie (şi evident alte costume); şi cu muzică live,
de data asta (cîntată de trupa byron). Dar care n-ar putea
naşte entuziasme pe măsura celui care animă cronica Mirei Iosif.
Ce încerca,
în 1978, să facă Alexandru Tocilescu intra într-un
curent al vremii, un al doilea sau al treilea val românesc al
plasării textelor shakespeariene în contexte contemporane, cu
niveluri de referinţă complexe, inclusiv în ce priveşte
costumele, fiind, în acelaşi timp, o abordare îndrăzneaţă
a genului musicalului. În 2011, trimiterile la tablouri
moderniste sînt înlocuite de Tina Turner (Adriana
Trandafir, care cîntă şi se mişcă incredibil – o actriţă
care chiar poate să facă musical), de Duffy Duck şi fabricile
Ford, Peter Simple e un român – slugă la englezi, iar dacă
domnul Ford se deghizează într-un tip pe nume Brook, el
trebuie să fie Peter Brook. Avantajul muzicii live se pierde, din
cînd în cînd, din cauza lipsei de suficientă
pregătire vocală a multor actori (dar Victor Apetrei, în
Fenton, unul dintre peţitorii lui Anne Page, are o voce remarcabilă,
şi nu e singurul). Iar scena de la Metropolis e cam prea mică
pentru nevoile spectacolului, începînd cu frecvenţa
momentelor de grup şi terminînd cu rezonanţa instrumentelor.
Un sitcom
elisabetan
Un bătrîn
gras şi libidinos, John Falstaff (jucat inteligent de Lucian Iancu),
„patron“ al unei trupe de coate-goale costisitori, încearcă
să seducă două neveste din lumea bună a Windsorului, pe doamna
Ford (Crina Mureşan, care ar trebui să joace mult mai mult, la cît
de bine o face) şi pe doamna Page (Mariana Dănescu, revenită în
teatru din serialul La bloc). Care doamne se hotărăsc să-l tragă
pe sfoară pe Falstaff, prin intermediul „codoaşei“ locale,
doamna Quickly, dîndu-i, în acelaşi timp, o lecţie şi
obsesiv-gelosului domn Ford (George Ivaşcu, parodiind destul de
mult, dar în bună formă). În paralel, pentru mîna
domnişoarei Page se bat un doctor cam nebun (la propriu, are o
tentativă de duel cu un preot galez – am impresia că-n spectacol
toată lumea îşi face cruce în maniera ortodoxă) şi un
băiat de bani gata, spre amuzamentul întregii şlehte de
„oameni de bine“ din oraş; de cîştigat, cîştigă
un al treilea. Cam asta e povestea în Nevestele vesele…; nu
de puţine ori în ultimele decenii, piesa a fost considerată
şi tratată drept scenariu potenţial, avant la lettre, de sitcom
modern – şi aşa a şi montat-o, cu cinci ani în urmă, la
Oradea, regizorul Victor Ioan Frunză (titlul purta, de altfel, un
…Soap în coadă). Tocilescu răstoarnă raporturile iniţiale
dintre personaje – „nevestele“ nu sînt deloc trecute (nu
erau nici în varianta din 1978), ci soţii lor nu sînt
nici măcar fizic la înălţimea poziţiei sociale, iar tînăra
Anne Page e mai degrabă o păpuşă gonflabilă, o tînără
dezabuzată aruncată de la unul la altul, de la tată la petiţor şi
de la un peţitor la altul, pînă cînd sărutul lui
Fenton o trezeşte la viaţă.
Dacă la Frunză
intenţiile erau clare (în continuarea unui întreg
proiect de-al său, dedicat construcţiei unui teatru popular), la
Tocilescu, ceea ce în 1978 părea a fi nonconformista
declaraţie de independenţă a unei generaţii devine în 2011
propria sa meditaţie autoreferenţială, care amuză, sigur, dar nu
spune mare lucru şi nici nu se plasează foarte decis pe o anume
treaptă a divertismentului.
Ca spectacol,Nevestele vesele din Windsor de la Metropolis face o iremediabilă
impresie de teatru bine jucat, bine construit muzical (dar nu
musical, pentru că uzul muzicii nu e, în general, cel presupus
de genul în cauză) şi cît se poate de optzecist. Ceea
ce nu e un reproş, ci o constatare şi o anume afiliere estetică.
Teatrul
Metropolis, Bucureşti
Nevestele vesele
din Windsor de William
Shakespeare
Traducere de
Vlaicu Bârna
Regia: Alexandru
Tocilescu
Muzica: Nicu
Alifantis
Scenografia: François
Pamfil
Costume: Corina
Grămoşteanu
Coregrafia: Felicia
Dalu
Cu: Lucian Iancu,
George Ivaşcu, Adriana Trandafir, Ion Grosu, Mariana Dănescu, Crina
Mureşan, Mihai Niţă, Victor Apetrei/Mihai Stănescu, Marcel
Lovin, Gelu Niţu, Răzvan Rotaru/Eduard Haris/Dorin Eugen Ionescu,
Adi Ciobanu, Serban Celea, Dani Popescu/Dan Cogălniceanu, Ionuţ
Ciocia/ Andrei Bratu, Darius Daradici, Dan
Rădulescu, Loredana Cavasdan/ Oana Berbec/Ştefania
Dumitru/Raluca Botez, Eduard Cârlan