TEATRU. Signa. Unde se ascunde teatrul azi

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: Arte | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Între 11 şi 14 iunie, Intercult (cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor din România) organizează la Mangalia „etapa românească“ a proiectului SEAS Black/North Sea, finanţat de Programul Cultura 2007-2013 al Uniunii Europene şi lansat în 2003 (etapa Baltikum/Adriatico), ca o platformă de încurajare a schimburilor culturale şi de dezvoltare a unor producţii artistice în oraşele-port ale Europei, întru conştientizarea rolului artei în activarea spaţiului public. Anul acesta, porturile „vizitate“ de SEAS au fost Odessa şi Varna/Balcic, vor fi Mangalia şi Istanbul, pentru 2009 fiind programate proiecte în oraşe din Georgia şi Federaţia Rusă.

N-aş prea vrea să intru în amănunte în ce priveşte lipsa artiştilor români în desfăşurarea SEAS (cauzată de absenţa finanţărilor autohtone), motiv acut de frustrare pentru mine şi, bănuiesc, şi pentru coordonatoarea de proiect din partea Intercult, Corina Oprea (condusă de Chris Torch, Intercult e o organizaţie cu sediul la Stockholm, care iniţiază şi se implică aproape exclusiv în evenimente de cooperare culturală europeană), şi, de data asta, nici asupra instalaţiilor (Underneath/Nothing as silent as snow de Karena Johnson, din Marea Britanie, şi Melih Gorgun, din Turcia, Borderline de Siri Hermansen, din Norvegia, Fantomat de Dritero Kasapi, din Suedia, şi Venelin Shurelov, din Bulgaria), dansului (Monday in the Sun, spectacol creat într-unul dintre cele mai importante centre europene, garajistanbul din Turcia), pseudo-standup comedy-ului (Beer Tourist, creat de Wunderbaum, Danemarca) şi proiectelor in situ (The Kiss and Waste Project de Anne Lise Stenseth, Norvegia, şi Night Scene, creat de grupul Metro-Boulot-Dodo din Marea Britanie, combinaţie de spectacol live, muzică originală şi new media), prezentate la Mangalia, ca şi la Odessa. Va fi vorba despre o mare absenţă a etapei mangaliote (pentru că aşa merg lucrurile în viaţă), cea mai şocantă şi entuziasmantă dintre creaţiile aduse de Intercult de la Marea Nordului la Marea Neagră (la Odessa şi în Bulgaria), de manieră a te face să regîndeşti serios conceptul de teatru în zilele noastre: The Black Sea Oracle a companiei daneze Signa, „jucată“ în Ucraina şi în Varna bulgărească.

Signa e un „parteneriat artistic“ între suedeza Signa Sorensen (autoare de performance şi instalaţii) şi artistul media austriac Arthur Köstler, reunind, în plus, o paletă vastă de actori (inclusiv de circ), artişti de felurite formaţii şi naţionalităţi şi neprofesionişti, în ceea ce s-ar putea numi producţii de „teatru-instalaţie performativă“. În 2007, creaţiile lor de la Köln şi Berlin au fost desemnate de revistele de teatru din respectivele oraşe ca fiind cele mai bune ale anului, motiv pentru care Signa a fost invitată la faimosul festival din capitala Germaniei, Berliner Theatertreffen, cu un performance de 200 de ore non-stop, numit The Ruby Town Oracle.

Interludiu: 200 de ore non-stop?? Cîteva lămuriri inevitabile: datele în care lucrează Signa presupun drept constantă principială faptul că „spectacolele“ au loc în spaţii non-teatrale (fabrici, hoteluri, spaţii delabrate, decadente şi decăzute, în care trecerea istoriei e încă perceptibilă şi, de multe ori, cu atmosferă sinistră), cu care intră într-o relaţie semantică ce le apropie de arta in situ, durează un număr neîntrerupt de ore/zile, de-a lungul cărora interpreţii dorm, mănîncă, beau, se spală pe dinţi sub ochii spectatorilor, care pot intra şi sta cînd vor, pot mînca, bea şi fuma împreună cu „actorii“, pot face absolut tot ce le trece prin cap (inclusiv să se mute o vreme în spaţiul de spectacol), atîta vreme cît nu încalcă regulile poveştii în care au pătruns (reguli pe care le primesc, în scris, la intrare); de fiecare dată, interpreţii îşi asumă o identitate ficţională în interiorul unei structuri narative pretextuale, identitate căreia îi rămîn fideli pînă la ultimele consecinţe.

Ca şi The Ruby Town Oracle, The Black Sea Oracle/Oracolul de la Marea Neagră are ca pretext povestea Marthei Rubin, o prezicătoare cu reputaţie incertă care traversa bîlciurile Europei la începutul secolului XX, crescută într-un circ şi dispărută misterios, în 1913, la Constanţa. Legenda spune că de atunci încolo ea a tot reapărut în diferite colţuri ale continentului, iar urmaşii săi (a dat naştere la 17 copii, inclusiv o pereche de siamezi) au alcătuit o societate purtîndu-i numele, încercînd să-i înţeleagă dispariţia şi prezicerile. Oracolul… exploatează schema unui joc video (un quest) cu niveluri succesive, a cărui miză e „regăsirea“ spiritului Marthei Rubin. O zeiţă, un game master şi o game mistress (în fapt, o drag queen, un travestit) şi servitorii lor (una dintre funcţiile lor constînd în a traduce continuu ceea ce se spune, din engleză în limba ţării gazdă, de data asta rusa) conduc un ritual al atribuirii identităţilor (decise de combinaţia sorţilor a patru rulete) celor patru „jucători“ (doi bărbaţi, două femei), care şi-au pierdut propria personalitate şi preiau aleatoriu roluri de prostituată, virgină, soldat, marinar, animal etc., în anumite structuri situaţionale care dau naştere unor improvizaţii teatrale, cu o dramaturgie ireproşabilă (în cel din urmă „joc“, pe cînd fumul de ţigară făcea aerul irespirabil, iar votca băută şi oboseala dăduseră deja iama prin imaginaţia tuturor, situaţia „fecioară – doi marinari – dragoste“ a alunecat instantaneu într-un remake de A douăsprezecea noapte, cu Viola şi naufragiul ei...). Spectatorii pot vorbi cu jucătorii şi-i pot pune întrebări zeiţei sau pot paria (în indiferent ce monedă sau cu obiecte ciudate) pe unul sau altul dintre participanţii la ruleta identităţilor.

La Odessa, The Black Sea Oracle s-a jucat timp de (peste) 57 de ore (ar fi trebuit să se încheie la „ora diavolului“, miezul nopţii, dar la 1 trecute şi, el continua încă…), ocupînd jumătate din etajul 2 spre 3 al Hotelului Passage – faimos în oraş, plasat în inima centrului istoric şi turistic, în fapt o combinaţie năucitoare de stabiliment pentru odihna sindicaliştilor, komunalkă şi măreţie imperială, fără apă caldă –, ceea ce (efect urmărit de Signa) dădea spaţiului un aer de atemporalitate, de limbo în care ceasurile s-au oprit undeva, oriunde, între 1900 şi 1940, cu muzică la pick-up din aceeaşi epocă şi un decor compozit, uşor kitsch, de obiecte vechi părînd să fi supravieţuit unor succesive morţi ale proprietarilor (e aici o adevărată obsesie a detaliului scenografic, de la agrafa cu pietre de sticlă din peruca purtată de game mistress la rochia ei/lui de voal rupt, rest de recuzită cinematografică din vremea Crucişătorului Potemkin, şi de la lumînările parfumate din dormitorul zeiţei la cănile, paharele şi scrumierele desperecheate şi ciobite, de peste tot). Un soi de Bleak House. Ce face Signa e să instituie o realitate paralelă, a cărei singură legătură cu lumea de afară sînt spectatorii, o realitate ficţională într-o relaţie provocatoare cu cea exterioară şi care amestecă elementele dragi culturii pop (melodrama, kitsch-ul, glamour-ul, vodevilul, filmele horror de serie B) cu o specie de sinistru, de autenticism sumbru şi fără speranţă. De data asta, „expediţia“ de reconstituire performativă a lui Sorensen şi Köstler se desfăşura direct prin meandrele noţiunii de identitate şi structurilor constitutive ale acestei identităţi, altă dată, cu aceleaşi instrumente ale instalaţiei teatrale, poate chestiona relaţiile de putere, mecanismele dorinţei, dînd ocol aceleiaşi problematici identitare a raportului „adevăr“ – ficţiune. De fiecare dată, „lovind“ drept în moalele percepţiei sociale şi personale a celui care priveşte/participă.

În cîte spectacole interactive aşa cum ştim noi ar reuşi o artistă suedeză vorbitoare de engleză să facă 20 de ucraineni să cînte a capella, într-o singură voce, trei strofe întregi din Katiuşa, pur şi simplu spunînd că vrea să audă cum sună în ruseşte?

Recomanda articolul prin: